Vineri seara, la Electric Castle, am sărbătorit 25 de ani de când trupa COMA ne cântă și ne încântă sufletul, iar noi am povestit cu Matei, Cătălin și Răzvan despre stările care te încearcă atunci când ești pe scenă, despre prima apariție a muzicii în viețile lor și am călătorit în timp, la primul lor concert împreună. Toate astea s-au petrecut în spatele scenei, după un concert frumos, unde mii de inimi au bătut în același timp. Nimeni nu a trebuit să o spună atunci, pentru că a fost clar pentru toți cei prezenți că, în acea seară, la Castel a fost cel mai frumos loc de pe Pământ.
Din toate tâmpeniile pe care le facem, oamenii extrag niște chestii bune, pe care le prețuiesc. Ne simțim mai mult decât zei – în spatele scenei. Și a doua zi revenim cu picioarele pe pământ.
Sufletul după un concert
Matei: Mă simt ușurat, mă simt onorat și mă simt energizat. Sunt trei sentimente pe care mereu le simt când cântăm la EC. Am fost răsfățați cu peiorativa că noi cântăm pe main stage și vedem roata mare, vedem priveliștea aia care mereu ne transmite energie în fiecare an.
Cătălin: Eu mă simt, de asemenea, ușurat, pentru că îl văd pe Matei întreg lângă mine, pentru că am crezut că o să moară la începutul concertului, când am văzut în ce a venit îmbrăcat. Literalmente am crezut că o să rămânem fără chitară. Dar pentru că el e OK, eu mă simt extraordinar de bine în momentul ăsta.
Matei: Zi tu, nu a fost conceptual? Adică: It’s hot! I’m hot!
Cătălin: It’s flaming hot!
„Răsfățații” României
Cătălin: Cred că suntem răsfățați. Nu știm ce am făcut noi bine în lumea asta, de a zis Dumnezeu: „Voi o să aveți un public extraordinar. No matter what.” Noi nu am fost informați. Noi doar vedem și constatăm lucrul ăsta și de fiecare dată plec cu teama că dacă data viitoare nu o să fie la fel? Eu știu câte greșeli am făcut, dar se pare că oamenii pe care îi vedem în față ne iartă. Ceva facem bine, e clar. Nu știu exact ce.
Matei: Mie mi se pare că publicul în fiecare an la Electric Castle – și nu suntem sponsorizați sau ceva – își dă update, automatic software update. Mă uitam și tot veneau, nu plecau, doar veneau.
Cătălin: Publicul în general ne răsfață. Dar am avut, de-a lungul vieții noastre, concerte la care au fost 5-6 spectatori. Cel mai tare a fost la Brașov un concert la care am avut un singur spectator, Miron Laurențiu.
Matei: Unul, dar bun!
Muzica pentru prima dată
Răzvan: În viață, așa? Nu știu… ai mei care ascultau Boney M la chefuri. Dar asta nu se pune. Primul contact cu muzica a fost în clasa a opta, când m-am dus la pregătire. Și la pregătire erau doi băieți care erau rockeri și am zis „I need to do this”. Am făcut o vară și am încercat să înțeleg. Nu știu ce am ascultat – Metallica ’91. Nu înțelegeam absolut nimic, dar am zis trebuie să înțeleg asta, e foarte tare. Deci trebuie să vrei.
De la „mi-a dat mama bani de o chitară” la „din seara asta suntem COMA”
Răzvan: Am început bine trupa COMA. Am zis să facem din mai multe una.
Cătălin: Deja aveam la activ mai mulți ani în diferite formații și la COMA când am venit știam că dacă vrei să se audă cumva pe chitară trebuie să apeși pe o pedală, în care trebuie să intre un cablu…
Matei: Spune aia cu priza! Când tu credeai că…
Cătălin: Noi de început, am început mult mai înainte. Unul dintre băieții cu care deja făcusem formația, dar nu aveam instrumente niciunul, a primit cadou de la părinții lui bani să-și ia o chitară electrică și am zis „fii atent, când te duci mâine cu mama ta, să ai grijă să aibă cablu. Chitarele alea pe care le-am văzut la Moșu’ – cine știe de Moșu’ din (Piața) Romană – nu au cablu. Trebuie să-ți iei cu cablu, că n-ai cum să le bagi în priză”. Mi-a zis „da, mă, stai liniștit”. S-a întors seara, am vorbit la telefon și zic „ce-ai făcut?”. A zis: „eu mi-am luat chitară, dar vezi că-i mai complicat decât credeam eu. În chitară intră un cablu, care intră într-o pedală, din care mai iese un cablu, care intră într-o stație, care aia se bagă în priză, de fapt.”
Matei: Science.
Cătălin: Și am zis: „păi și nu mai facem?”. Zice: „ba da, facem! Am luat chitara, vedem. Cumpărăm și cablu.” Când am început COMA deja eu rămăsesem cu niște chestii din a doua formație, Răzvan din a treia lui formație, iar Matei era în Statele Unite…
Răzvan: Iar Matei se năștea.
Matei: Eu prima dată când i-am văzut pe COMA live a fost în 2002, în deschidere la Sepultura, când eram eu clasa a 6-a. Și i-am văzut cu bunica mea – aceeași persoană care de la vârsta mea de 4 ani m-a încurajat să fiu la Tip Top Minitop, am fost la tot felul de emisiuni din astea de copii. Mi-am pregătit viața ca să fiu în trupă cu ei. A fost rezultatul unei circumstanțe pentru care mă simt foarte onorat – că aici m-a adus soarta, alături de acești oameni. E o afinitate personală, dar și muzicală față de muzica celor de la COMA, cât și de persoanele lor. Nu știu dacă mă văd în altă trupă. Poate m-au și răsfățat – din nou – m-au răsfățat cu modul de comunicare și acceptare. Efectiv aici s-a nimerit, e ceva mai presus, mai presus de… cuvinte – no pun intended, să fiu alături de acești băieți pe care îi respect foarte mult, în primul rând, și îi admir și mă simt surreal că sunt alături de ei.
Răzvan: Eu cum am început? Cum am început cu formația? Am început cum se începe cu formația: ne-am adunat în liceu și am zis „ok, hai să facem formație.” Și am început, ne-am pus nume și după ne-am împărțit cine la ce cântă și am zis „bun, acum trebuie să învățăm să cântăm la ce ne-am ales”.
Cătălin: Și noi tot în liceu eram. Atunci s-a întâmplat totul. Numai Matei… Matei a început altfel.
Răzvan: Matei – de la el lumea a accelerat. Pe vremea aia, în liceu era bine să începi lucruri. Acum, dacă în liceu nu ai făcut, e mai complicat.
În prezent, pe lângă muzică, toți membrii trupei lucrează. Primii bani câștigați la un concert au venit după 10 ani de muncă multă, participări la evenimente cu propriile fonduri, pentru vizibilitate, din pasiune și din iubire pentru muzică. „Muzica a fost importantă, dar a fost important ca ea să se manifeste așa cum vrem noi, nu cum ne-ar obliga anumite circumstanțe. Am vrut să fie așa cum spunem noi.”, precizează Matei. I-am întrebat, apoi, ce-și amintesc de la primul lor concert împreună.
Răzvan: Nicio amintire.
Cătălin: Păi era… era în…
Răzvan: Cred că am o amintire, dar nu știu, nu cred că e aia.
Cătălin: Era în 2000, ianuarie, februarie 2000. A fost în Club A, împreună cu Implant Pentru Refuz. În seara aia a fost primul nostru concert, unde am fost câțiva membrii din formația mea – Daft Allison – câțiva membrii din formația în care erau Dan și Răzvan – Ska Burger – și Adi Ștefan. În seara aia am cântat ca Daft Allison, dar la final ni s-a luat un interviu de către cei de la Atomic și în cadrul interviului am anunțat că „noi nu mai suntem Daft Allison, din seara asta suntem COMA”. Mai departe de atât, primul COMA per se, cu numele pe afiș, nu știu să zic.
3 sentimente de pe scenă
Răzvan: Hm, cine are atâtea sentimente?
Matei: Cine are timp? În primul rând, pentru mine contează aspectele tehnice. Aspectele tehnice îmi dau emoții de confort. Deci un sentiment ar fi confortul. Ar mai fi voleiul de sentimente cu publicul. Poate eu le am, dar dacă îi văd pe ei că sunt veseli înseamnă că ai mei colegi, pe scenă, au făcut în așa fel încât oamenii să fie atrași de ce facem pe scenă. Atunci mă liniștesc și eu, sunt mai natural la ce fac. Cred că tot în confort intră, dar e un confort mai filtrat sau mai personal. Și ai zis 3: unul e cel de mândrie, de ego instrumentist: dacă eu, drept membru al acelei trupe pe care voi plătiți să o vedeți, fac dreptate trupei în care sunt și momentului pentru care voi vă luați timp să vă uitați, dacă eu fac o treabă bună ca să merite. Sunt și eu plătitor de bilete la concerte, mă duc în alte țări să cunosc artiștii care îmi plac, sunt un fan extraordinar al muzicii.
Răzvan: Eu aproape la fiecare concert încep cu anxietate.
Matei: Sau interviu!
Răzvan: Da, da, da. Pur și simplu mi-e teamă un pic. Chiar dacă este al o sută miilea concert. Și sentimentul pe care îl caut: eu îmi doresc să mă simt pe scenă ca și când aș fi în față la concert. Pentru mine – dacă reușesc asta – e minunat. Chiar dacă dau din mâini și din picioare, dacă eu sunt ca și când „Mamă, woooaaarghh” (o serie de onomatopee care să imite reacția și energia publicului în extaz), pentru mine ăla este cel mai mișto sentiment din concert.
Cătălin: La mine începe la fel ca la Răzvan, de cele mai multe ori. N-am reușit să-mi controlez sentimentul ăsta de teamă de la început, pur și simplu mă ia cu un gol în stomac. Zic „aualeu..”. Câteodată mă ia cu 5 minute înainte, câteodată cu 10 minute înainte. Mă ține așa în priză, până ajung acolo, până începe concertul. Și e foarte important ca primele lucruri pe care le fac să iasă bine. Dacă nu ies bine, toată anxietatea aia se transformă într-o ură față mine, față de…
Matei: Într-o greutate pe care el trebuie să o ducă.
Cătălin: O greutate pe care trebuie să o gestionez și mi-e foarte greu să o gestionez. Și dacă nu se întâmplă ceva nemaipomenit, e un concert care rămâne acolo, îmi aduc aminte, dar e un concert la care mă raportez cu inima strânsă. Oamenii mă ajută foarte mult în chestia asta. De asta o altă emoție foarte importantă a mea e vulnerabilitatea. Vulnerabilitatea în sensul în care dacă mă feresc de un lucru, respectiv am început prost, trebuie să spun chestia asta. Trebuie să stau în fața oamenilor și să zic „știu că am greșit, știu că vă uitați la mine și spuneți ce prost este că n-a intrat unde trebuie”. Sunt om. Mulțumesc că mă acceptați, dacă nu mă acceptați încerc să fiu mai bun. Ulterior aflu de la Maria, de la soția mea, de la alții: „dar ce-ai vrut să spui acolo?”. Zic: „cum? N-ai auzit?”. Îmi zic: „nu, n-am înțeles ce-ai vrut să spui”. Spun: „Ah, nu s-a simțit? Mi-am aruncat paie pe spinare degeaba?”.
Cătălin: În seara asta a fost un concert în care totul a mers strună. Atunci te simți – exact cum am spus pe scenă – nu zeu, simți că poți să faci orice în momentul ăla, în fața tuturor și toată lumea va aprecia. Te simți atotputernic într-adevăr. Și pentru câteva minute este absolut minunat. Apoi se termină interviurile, și cu ce plecăm? Păi cu… autobuzul. Bine. Și bilete? E coada aia – 30 de persoane. Încep să te doară picioarele, începe să te doară spatele. Băi, mi-e cam foame. Au închis la shaormerie, vai… Ajungi acasă și „hai totuși să-mi fac un senviș. Nu mai vreau senviș! Lasă-mă să mă culc…”. A doua zi, te trezești, te duci la birou, te întreabă: „ai făcut alea?” „Mda.” Le-am făcut sau nu le-am făcut. Și stai și te întrebi: „bă cine sunt eu?”. Dar treci ușor peste, vine următorul concert și iarăși te simți zeu.
Muzica e „o torță ce nu moare”
Matei: Nu cântați pentru a ajunge undeva. Muzica adevărată se face pentru că trebuie să o faci. Este terapeutică, pentru că tu lucrezi celelalte joburi ca să faci muzică. Pentru o dependență. Pentru a-ți susține poate cea mai scumpă, dar safe, dependență pe care o ai. Tu transformi o stare de disconfort intern într-o artă. Oamenii care au un talent artistic au cum să-și facă propriul univers.
Matei: Muzica e o torță care e foarte frumos să fie dată mai departe. Și nu o să moară niciodată. Indiferent de autotune, de ce spune fiecare generație, cum că „pe vremea mea…” – tot timpul există reacția aia la muzica percepută drept comercială. Și cât timp există asta indiferent de forma ei, se va echilibra, se va strica, va veni altceva. Este the gift that keeps on giving.