Un oraș fără cultură e un oraș care se scufundă, devine izolat, cenușiu și, de cele mai multe ori, retrograd. Unde ai o scenă, ai un dialog, unde ai un festival ai o comunitate. Ai acel suflet care e necesar pentru un oraș să prospere. Unde este cultură este libertate!
În acest oraș frumos, al nostru, în orașul ce vuiește a cultură, e premiat anul acesta Florin Piersic, pentru întreaga sa activitate, chiar în deschiderea festivalului de film. Pe scenă, în privirile publicului care îl îndrăgește pe marele actor și care aplaudă timid, când ar fi cazul să aplaude cu toată forța și admirația care există pentru actor, mai multe figuri feminine, care au fost alături de Florin în frumoasa carieră spun câteva cuvinte dragi.
De câte ori mă gândesc la el, viața mea vibrează a cântec. E un om mai tare decât viața. E făcut dintr-un aluat de semizei. E atât de mare, era atât de mare, atunci când jucam împreună, prin energia pe care o dădea, prin bucuria de a trăi, pe care ne-o dădea și nouă și prin acel talent cu totul ieșit din comun, pe care îl are pentru această meserie.
Acest om e un univers cu mulți eroi. Fiecare dintre noi și-a ales un erou pe care l-a iubit.
Îți mulțumim mult că exiști.
Dacă povestea asta ar fi scrisă cu acul în colțul ochiului ar fi de ținut minte. Aveam 15 ani, mergeam cu părinți la teatru, la teatrele din București, și am fost într-o seară la un spectacol greu pentru un copil de 15 ani, „Oameni și Șoareci”. Florin juca un rol greu, un rol de amploare, cum se spune între actori, în niciun caz, nu era acest Florin splendid pe care îl iubim cu toții. Eu am fost atât de impresionată de rolul pe care l-a făcut, l-am văzut în roluri grele, în roluri în care nu credeai că un bărbat atât de șarmant și de frumos poate să se modifice, să se transpună. După acest prim spectacol, împreună cu trei fetițe am început să batem la ușa cabinei lui, după câte o reprezentație, să-i cerem câte un autograf. El era foarte drăguț. La 22 de ani îmi propune (un regizor) un rol principal alături de Florin Piersic. Un rollercoaster extraordinar! Nu-mi vine să cred că au trecut 60 de ani. Dacă mi-ar fi spus cineva la 15 ani că atunci când o să am 75 o să-l laud pe Florin Piersic la Cluj, în cadrul unui festival internațional, îi recomandam o prișniță.
TIFF nu a fost doar despre filme, regizori și replici, ci despre experiențele care ne-au adus mai aproape de miezul nostru, de acel suflet cultural care își amintește uneori că are o sete nebună pentru artă (de orice fel) și pentru conversații cu sens. Din categoria artă din care ne-am înfruptat timp de 10 zile la TIFF, fac parte atât proiecțiile de la cinematografele din oraș, cât și expozițiile de fotografie de la Muzeul de Artă. Expoziția „Plecat” ce cuprinde fotografiile lui Cosmin Bumbuț propune o introspecție transformatoare, o călătorie printre propriile gânduri, pornind de la întrebările „Cât de atenți suntem la cei din jurul nostru?”, „Cum ne raportăm la ideea de a fi un străin într-o lume fără granițe?”.
Într-un interviu din AperiTIFF, fotograful Cosmin Bumbuț și Elena Stancu explică mai multe despre proiect. Timp de șase ani, echipa care a demarat acest proiect a urmărit fenomenul românilor plecați în străinătate, documentând atent viețile a sute de oameni. Planul inițial consta în acoperirea teritoriului european în doar un an de zile, însă Cosmin precizează că după 8 luni în Spania, nu erau nici măcar cu un pas mai aproape de ce și-au propus. După ce au strâns povești despre migrație din 12 țări, își propun să reia proiectul, după o pauză, și să continue să documenteze migrația, deoarece e un fenomen major, care duce lipsă de documentare.
Din cadrul festivalului internațional nu lipsesc totuși filmele românești, iar anul acesta secțiunea Zilele Filmului Românesc se mândrește cu niște titluri excepționale, precum Kontinental 25, filmul lui Radu Jude filmat integral în Cluj, cu un iPhone, dar și Anul nou care n-a fost, în regia lui Bogdan Mureșanu. Despre crearea și documentarea acestui film din urmă, regizorul și câțiva actori au povestit câteva detalii într-o formulă restrânsă la Meron Gallery, în cadrul unui meet and greet, dar și la finalul proiecției în aer liber, în cadrul unui Q&A cu publicul. Atât Bogdan, cât și actori din film precum Ada Galeș, Andrei Miercure, Dana Voicu și Irina Enea, producător executiv, ne-au vorbit din experiența lor. Așa am reușit să intrăm puțin în culise și să aflăm care sunt primii pași în crearea unui film.
Am început cu o mână de oameni și apoi, cum se face de obicei, vorbești cu directorul de casting pentru că trebuie să ai cu cine să filmezi, unde să filmezi. E destul de simplu. Inițial trebuie să ai și niște bani, însă nu e neapărat o condiție esențială pentru că la un moment dat se vor duce. Actorii și locațiile rămân, banii se duc. Noi avem 7000 de actori în românia. Orice regizor are un lux, poți să găsești niște actori extraordinari de buni.
Andrei Miercure ne-a descris procesul său de a intra în pielea personajului Laurențiu, tânărul din film care își propusese să treacă granița și care fusese prins în fapt. Pe lângă pregătirile alături de regizor și documentarea individuală, Andrei a ținut un jurnal, în care își nota monologul interior al personajului.
De când am citit prima dată scenariul, l-am simțit pe Laurențiu destul de aproape și, cumva, netrăind în perioada respectivă am tot discutat cu Bogdan, mi-a dat câteva documentare pe care să le văd, mi-a dat câteva cărți de citit și orice întrebare aveam i-o adresam să mă lămuresc cum să construiesc acest personaj. De fapt, am încercat să mă apropii de el uman, să văd care sunt dorințele lui cele mai mari și care sunt frustrările sau traumele lui. Am descoperit că aș putea să-l abordez pe Laurențiu cu anxietatea mea caracteristică, interiorizată și să încerc să-l țin într-o tensiune continuă.
Înainte de a lua castingul, Dana Voicu văzuse scurtmetrajul lui Bogdan care a inspirat lungmetrajul „Anul nou care n-a fost”. Atunci actrița a dezvoltat o admirație pentru regizor, fără să-l cunoască. După casting, citind scenariul filmului ea a rămas impresionată: „Mi s-a părut atât de bun. Mi-era ciudă că nu am știut mai devreme, dar scenariul fiind foarte bun, autentic, lucrurile au mers bine. Am lucrat foarte bine, partenerii – extraordinari!”.
Cu șarmul ei caracteristic, Ada Galeș s-a alăturat discuției povestind, recunoscătoare, despre experiența sa alături de echipa filmului, însă fără a omite să menționeze – mai mult sau mai puțin subtil – situația pe muchie de cuțit în care se află cultura în România.
Se râde la film, e o comedie. S-a scris un scenariu savuros. S-a creat o echipă atât artistică, de creație, cât și tehnică, de producție, în care oamenii aleargă dintr-o parte într-alta să fie alături unii de alții. M-am simțit bine, văzută și apreciată, odată cu filmul ăsta. Mă bucur că a ajuns la atât de mulți dintre voi – înseamnă foarte mult pentru noi și pentru arta pe care o facem.
Anul acesta, TIFF ne-a arătat că nu e doar despre a-ți petrece ziua în sălile de cinema – e și despre a te bucura de oamenii care îți sunt alături. E despre a asculta muzică bună, fie ea muzică de film sau muzica ce te face să te simți mai pe filmul tău. Am găsit la TIFF mai multe feluri de speranță: speranța că filmele românești bune încă se fac, speranța că publicul tânăr poate iubi aceste filme și speranța că poate vom fi bine, cât timp ne prețuim libertatea.
Au fost 10 zile intense și nopți albe de care ne vom aminti cu drag și dor. A avut dreptate Tudor Giurgiu, președintele Festivalului Internațional de Film Transilvania, când a spus că e un eveniment unic. Abia așteptăm următoarele ediții!