vedericlujene – Vederi Clujene

Floare cu Floare se face primăvară!

2 Comments / Articole / By vedericlujene

În oraș, adierea primăverii lasă prin grădini ghiocei și prin piețe găleți cu lalele de toate culorile. Tot primăvara lasă prin suflete bucurii și prin gând dor de lucruri frumoase, create de artiști talentați. Dacă ești ca noi și poate nu vrei să rupi o floare – să o ai pentru doar câteva zile – sau nu ai timp să uzi o plantă în ghiveci și vrei o floare veșnică, poți culege una din florile desenate de Laura, o tânără ilustratoare care s-a îndrăgostit de botanică și a creat brandul Floare cu Floare.

Inspirația Laurei Popescu a prins rădăcini din pasiunea ei pentru botanică. Totul a început în anul patru de facultate. Fiind studentă la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, având nevoie de imagini cu plante în cadrul lucrării de licență, le alegea de pe Internet. Văzând că are talent la desen, profesoara coordonatoare a încurajat-o să deseneze singură plantele. De atunci, a continuat să studieze fiecare detaliu și să ilustreze chiar cele mai mici și delicate fragmente dintr-o floare.

La master, în cadrul proiectului de disertație, s-a concentrat asupra ilustrațiilor botanice cu plante protejate din România.

Am ales să promovez și plantele protejate prin desene. Dacă cineva vine aici (n.r. la târgurile la care participă artista) și vede planta, iar apoi o vede în natură, nu o mai rupe, nu o culege.

Laura

Laura își amintește cu bucurie de ziua în care a terminat disertația și toată lumea din jurul ei a fost foarte încântată – chiar mai încântată decât s-ar fi așteptat. Acela a fost momentul în care a hotărât să continue să facă ceea ce îi place.

Deși vara trecută, după ce a terminat cu examenele, era determinată să continue să își consolideze mica afacere, a urmat o perioadă în care nu a avut vânzări. Atunci a fost un moment de cumpănă, în care s-a întrebat dacă acela chiar este drumul pe care dorește să-l urmeze. Totuși, gândurile negative s-au risipit rapid, reușind să ajungă la câteva târguri locale și să primească aprecieri și cuvinte frumoase de la oameni.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Laura Popescu Botanical illustrations (@floare.cu.floare)

Laura aduce primăvara cu mărțișoarele pictate atent și delicat, iar noi ne bucurăm de un sentiment ce ne leagă, ne unește și ne aduce împreună ca șnurul împletit alb cu roșu. Vă urăm o mică floare în piept și un gând bun în suflet, pentru că Floare cu Floare (se) face cu adevărat primăvară!

Transylvania Open 2024: Despre al șaselea simț al femeii

2 Comments / Articole / By vedericlujene

Liniște. Sute de priviri oprite pe mingea galbenă. Un sunet scurt și adânc ce răsună în întreaga sală atunci când mingea atinge podeaua și sare: o dată, de două ori, de trei ori. O mișcare sigură, calculată, urmată de un prim serviciu perfect. Așa începe fiecare zi la turneul de tenis Transylvania Open 2024, desfășurat la Cluj, între 3 și 11 februarie.

Transylvania Open este cel mai important turneu de tenis feminin din România și face parte din categoria WTA 250, o categorie de turnee din turul Asociației de Tenis Feminin (Women’s Tennis Association – WTA). Asociația a fost fondată de Billie Jean King în 1973 pe principiul egalității de șanse, iar acum este liderul mondial în sportul profesionist feminin, fiind una dintre cele mai cunoscute organizații sportive din lume, formată din peste 1650 de jucătoare reprezentând aproximativ 85 de țări, concurând pentru a câștiga puncte în clasamentul WTA și titluri la turnee.

Totuși, pe lângă punctele câștigate, jucătoarele de la Transylvania Open 2024 câștigă atenția și mândria publicului, prezent în fiecare zi pentru a-și susține preferatele. În total, 32 de jucătoare au concurat la meciurile de simplu, și 16 echipe la dublu. În a patra ediție a turneului, organizată anul acesta la BT Arena, câteva din cele care reușesc să umple sala de scandările publicului sunt Karolína Plíšková, fost lider mondial în circuitul WTA și cinci jucătoare din România de pe tabloul principal: Ana Bogdan, Jaqueline Cristian, Andreea Mitu, Miriam Bulgaru și Anca Todoni.

Când vine vorba de sport, dacă nu joacă ei înșiși, românii sunt pe locul I la a-și susține neamul, iar acest aspect s-a văzut, dar s-a și auzit, mai ales în finală, când s-a înregistrat un record în ceea ce privește volumul scandărilor publicului care a fost acolo – trup și suflet – pe întreg parcursul competiției.

Pentru că poate nu ați ajuns la meciurile de la Transylvania Open, ne-am gândit să păstrăm aici o părticică din sentimentele ce au cuprins BT Arena în prima săptămână a lunii februarie. Vă prezentăm, așadar, un jurnal de momente din ediția anului 2024 a turneului de tenis și vă invităm să apreciați puterea și efortul acestor femei ce au făcut parte din competiție.

Sâmbătă, 3 februarie, a avut loc ceremonia tragerii la sorți în prezența Karolinei Plíšková și a directorului turneului, Patrick Ciorcilă. Momentul tensionat a fost destins de entuziasmul și determinarea jucătoarei.

Dacă joc bine, cred că pot învinge pe oricine aici. În fiecare săptămână îmi doresc să câștig, dar sunt peste tot jucătoare bune și fiecare turneu este greu, trebuie luat meci cu meci.

Karolína Plíšková

Ana Bogdan a avut parte de o tragere grea, Karolína Plíšková de una destul de ușoară. Dincolo de asta, cred că avem cea mai bună tragere la sorți din istoria competiției, majoritatea meciurilor pornesc de la 50/50 șanse. Mă bucur că avem cinci românce în primul tur, sper să mai vină și altele din calificări, cert e că, jucând Jaqueline Cristian cu Miriam Bulgaru suntem siguri că o româncă va fi sigur în turul al doilea. Karolina e vedeta ediției 2024, sper să o avem la Cluj până în ultimele zile ale turneului.

Patrick Ciorcilă, directorul Transylvania Open WTA 250

Karolína Plíšková are amintiri frumoase de la Cluj, precizând că a câștigat aici toate cele trei meciuri din 2016 din FedCup, în ciuda susținătorilor români care nu erau neapărat de partea sa.

Poate pentru mulți, un turneu de tenis sau un meci e ceva tehnic sau o competiție din care rezultă un singur câștigător, însă pentru noi, Transylvania Open e mai mult de atât. Fiecare jucătoare care a servit în meciurile din această săptămână a dat dovadă de ambiție, curaj și muncă, dar și de eleganță, tact, strategie. Iar pentru acestea merită toată aprecierea.

Meciurile de calificări au avut loc în weekend. Șase dintre cele 24 de concurente au câștigat un loc pe tabloul principal, unde favorita numărul unu a fost Arantxa Rus (Olanda), urmată de Tatjana Maria (Germania).

Ana Bogdan, cea mai bine clasată jucătoare de pe tabloul principal de simplu, a susținut meciul zilei de luni cu americanca Alycia Parks, învingând-o pe aceasta în două seturi strânse, cu scor 7-5, 7-5.

A fost un meci intens, mă așteptam să fie așa pentru că este o jucătoare puternică, dar am fost foarte motivată și foarte determinată să joc cât mai bine și să fac un meci frumos. A returnat unele mingi foarte bine și a trebuit să accept. Nu simți același lucru la alte turnee din străinătate, de aceea aleg să joc cât mai mult aici, acasă și sper să petrec cât mai mult timp în competiție, la Transylvania Open.

Ana Bogdan

Jocul la dublu e mereu plin de energie și suspans, iar echipa formată din Jaqueline și Mitu a adus voia bună de care avea nevoie turneul.

E cel mai bun WTA 250 din lume! Ne simțim foarte bine aici. Azi am avut un meci foarte bun, solid. Chiar am jucat bine, e prima oară când am jucat cu Andreea. Am avut o comunicare foarte bună. E un început bun pentru Transylvania Open.

Jaqueline Cristian

Înainte de turul doi, Karolína Plíšková a mărturisti că anul trecut nu a fost unul grozav pentru ea, confruntându-se cu accidentări: „întotdeauna e greu să revii și să recuperezi”. Însă oricât de multe piedici ar întâlni, jucătoarele sunt determinate să continue: „Anul acesta sper să fiu mult mai bine, vreau să joc. De aceea am venit și aici și sper să joc cât mai multe meciuri. Sunt pregătită pentru turul doi!”

Credem că mulți văd pauzele în sport drept motive de încetinire a performanței, semnale că nimic nu va mai fi ca înainte și că victoria mult visată va fi și mai greu de atins. Deși în unele cazuri chiar există reproșuri și păreri de rău, jucătoarele de tenis au acel as în mânecă, un simț specific lor, care le ambiționează și le motivează să continue indiferent cât de greu e sau ce opinii zboară prin jur, de la cei mai mult sau mai puțin specializați.

Ana Bogdan s-a calificat miercuri, 7 februarie, în sferturile de finală ale Transylvania Open WTA 250, în urma unui meci cu multe emoții și reveniri. Ea a întâlnit-o pe teren pe Erika Andreeva și a câștigat meciul cu un scor echilibrat de 6-4, 6-4.

A fost un meci intens, mă așteptam să fie așa pentru că este o jucătoare puternică. Dar am fost foarte motivată să joc cât mai bine și să fac un meci frumos, un meci care în primul rând să îmi placă, și în al doilea rând să fie și eficient. Energia pe care o am aici și suportul din parte publicului sunt unice.

Ana Bogdan

Semifinala aduce în prim-plan un nou meci între românce: Jaqueline Cristian și Ana Bogdan joacă pentru un loc în finală. Bogdan a susținut vineri unul dintre cele mai bune meciuri ale acestei ediții, un meci maraton, de aproape trei ore și jumătate, la finalul căruia a eliminat-o din competiție pe Arantxa Rus.

Așa o victorie acasă, să mă bat până la ultimul punct, în atmosfera de azi, e incredibil! Nu am renunțat să cred și să lupt. Am stat la fiecare punct și tot ce mi-am spus e că pot să realizez tot ce îmi doresc eu să realizez aici, dacă joc așa cu sufletul – și asta am făcut până la final. Încă nu pot să cred! Din punct de vedere al emoțiilor, da, este cea mai importantă victorie din cariera mea. Eu azi m-am învins pe mine.

Ana Bogdan

Așadar, Ana Bogdan a rămas în competiție și joacă semifinala cu Jaqueline Cristian care vineri a învins-o pe Anastasija Sevastova, calificându-se în prima ei semifinală Transylvania Open.

Sunt foarte fericită că pot să arăt acest tenis în fața fanilor. Am încercat să mă focusez pe mine și pe jocul meu, știu că e o adversară cu multă experiență, dar am încercat să nu mă uit dincolo de fileu, să fac ce știu mai bine, să mă bucur că sunt pe teren și să termin meciul împăcată, indiferent de rezultat.

Jaqueline Cristian

Cele două românce s-au mai întâlnit de două ori până acum și ambele meciuri au fost câștigate de Bogdan, aceasta asigurându-și locul în finală și aducând bucurie maximă susținătorilor români care sperau la o victorie „ca la mama acasă”.

A fost foarte frumos. Emoțiile pe care le-am simțit au fost mari și atmosfera creată de public a fost foarte frumoasă. Pentru mine, cred că acestea sunt momentele care rămân în sufletul meu. A fost un meci intens, în care amândouă am dat tot ce e mai bun pe teren. Jaq are un progres foarte mare, chiar i-am felicitat antrenorul după ce am ieșit de pe teren. Dar îmi doream mult această finală și mă bucur că o am aici acasă.

Ana Bogdan

Karolína Plíšková trece și ea de semifinale, calificându-se în finala Transylvania Open în urma unei victorii obținute fără mari eforturi cu britanica Harriet Dart, cu scorul 3-6, 3-6.

Săptămâna aceasta nu putea să decurgă mai bine de atât. Suportul publicului a fost grozav, și am simțit că modul meu de a juca a evoluat de la un meci la altul. Sunt bucuroasă să fiu în finală. Mă aștept ca publicul să fie de partea Anei Bogdan, este normal. Și eu, dacă aș juca în țara mea, aș fi susținută de publicul de acolo. Ana este o jucătoare puternică și destul de rapidă, chiar dacă nu e înaltă. Are și un stil de a juca destul de agresiv, dar sunt pregătită de meci. Pentru mine ar însemna mult să câștig, dar sunt oricum bucuroasă deja să fiu în finală.

Karolína Plíšková

Finala la dublu a avut loc între Caty McNally și Asia Muhammad vs. Harriet Dart și Tereza

Mihalikova, iar câștigătoarele McNally și Muhammad au jucat pentru prima oară împreună – împreună zâmbind și luptând până la victorie.

Pentru mine este al doilea turneu de dublu după o pauză de 6-7 luni, așa că este grozav că am reușit să avem o săptămână productivă aici. Transylvania Open este un turneu minunat și sper să revin anul viitor.

Caty McNally

A fost minunat să joc cu Caty, este o jucătoare foarte bună și ne completăm reciproc. Ne bucurăm că am câștigat titlul.

Asia Muhammad

Sportiva din Cehia a fost cap de afiș al turneului din Cluj și a obținut o victorie din două seturi, cu scorurile 6-4, 6-3. Turneul de la Cluj i-a dat încredere pentru următoarele turnee, jucătoarea precizând: „Este minunat să câștig al 17-lea titlu, mai ales aici, în România, toată lumea a fost minunată. Aș vrea să revin aici. A fost un meci bun și o săptămână foarte bună.”

În cele cinci meciuri jucate de Karolína Plíšková la Cluj nu a pierdut niciun set și a pierdut doar 28 de game-uri. Toate victoriile ei au fost obținute în două seturi. Pliskova a jucat la Cluj cu Sinja Kraus, Camila Osorio, Sara Errani, Harriet Dart și Ana Bogdan. Ultimul trofeu câștigat de jucătoarea din Cehia a fost în 2020, la Brisbane.

Sigur, dacă joci doar la turneele mari e dificil pentru că sunt jucătoare foarte bune în primul și al doilea tur. Așa că am zis să mă îndrept spre un turneu mai mic, deși nu a fost deloc un turneu ușor. A fost un tablou puternic.

Karolína Plíšková

Chiar dacă nu a câștigat finala, Ana Bogdan a reușit să aducă emoții pozitive publicului din România toată săptămâna. Jucătoarea din România a avut parte de meciuri grele și a reușit să treacă peste multe momente stresante, cu eleganță și determinare.

Le mulțumesc mult fanilor. Am trăit o săptămână incredibilă aici. Mi-au arătat atât de multă iubire și mi-au transmis atât de multă energie încât nu am cuvinte să le mulțumesc. Aș vrea să privesc partea plină a paharului și să mă gândesc la momentele în care mi-am depășit multe limite în aceste zile și chiar sunt recunoscătoare pentru munca pe care am depus-o ca echipă și pentru ce am realizat în aceste ultime săptămâni. E doar început de drum și, cu siguranță, dacă voi munci în continuare la fel, va fi un drum lung și frumos pentru noi.

Ana Bogdan

Munca multă și determinarea constituie, în esență, al șaselea simț al femeii sportive din turneul Transylvania Open. În fond, totul e despre simțuri – să simți aerul ce trece odată cu mingea lovită cu peste 80 km/h, să auzi strigătul jucătoarei care dă tot ce are mai bun la fiecare lovitură, să auzi încurajările publicului și bucuria lui la finalul zilei, să guști apa care pare mai dulce după o victorie, să simți mirosul terenului la început de zi, să atingi mingile și să încerci care sare mai aproape de victorie, să te vezi învingător chiar dacă nu ai plecat cu un trofeu – și nu în ultimul rând: să simți dorința să muncești în continuare, pentru ceva mai mare ca tine, pentru ceva important și care vrei să fie al tău. Acesta a fost jurnalul nostru și trecerea în revistă a celor 6 simțuri ale femeilor care au fost săptămâna trecută la turneul WTA 250 de la Cluj.

P.S.: 1-9 februarie 2025 – salvați data în calendar – următorul turneu Transylvania Open de la Cluj se anunță mai spectaculos, iar noi abia așteptăm să surprindem în imagini și cuvinte momente de neuitat.

P.P.S.: Nu uita: 1-9 februarie 2025.

O mână pe piept, una pe abdomen sau două pe un cățel

3 Comments / Articole / By vedericlujene

În sporadicele noastre întâlniri cu diferite practici de yoga, am învățat poziția downward-facing dog (poziția câinelui cu fața la sol). Despre această poziție se spune că întărește partea superioară a corpului, îmbunătățește circulația și scade tensiunea și stresul. Dar ceea ce face cu adevărat ca stresul să dispară e să exersezi această poziție cu un cățeluș lângă tine, la Puppy Yoga.

Scurtă introducere în arta Puppy Yoga

Conceptul de puppy yoga este originar din Londra, Marea Britanie, unde, în 2018, s-a deschis primul studio de yoga cu animăluțe. Ulterior, trendul s-a răspândit în mai multe orașe britanice, extinzându-se și în alte țări, ajungând în 2023 și în România, la București.

Acum câțiva ani, Antonia Roșu a părăsit Clujul pentru a studia jurnalismul la Londra, iar în perioada studenției a participat la o clasă de yoga în care printre participanți se plimbau mai mulți cățeluși, cu care aceștia se puteau juca înainte, în timpul și după ce făceau exercițiile. După acea experiență, Antonia a plecat fericită, dar ideea de a deschide un astfel de studio la noi în țară i-a venit ulterior, după terminarea studiilor și după ce a făcut parte din echipa Observator.

Simțind că are nevoie de o schimbare de peisaj, Antonia a deschis studioul de puppy yoga din București, în martie 2023. Acolo au loc regulat clase de yoga, însă nu se limitează doar la publicul din capitală, organizând evenimente și în alte orașe, venind și acasă, în Cluj-Napoca.

Crăciunul printre cățeluși

Cu o săptămână înainte de Crăciun, cei de la Puppy Yoga au organizat o ediție specială în Cluj-Napoca, la clubul WellFit din cadrul Grand Hotel Italia. Iar în momentul în care am aflat că vin, am spus că nu putem rata puțină relaxare alături de simpaticii instructori de yoga.

La această ediție au participat 11 cățeluși de rasă beagle, pe cât de jucăuși, pe atât de somnoroși odată ce găseau poziția perfectă pe unul din participanți. Iar dacă aveai ocazia să fii „cel ales”, puteai să-ți iei la revedere de la o oră de exerciții fizice și să te bucuri de suflețelul cald care respiră odată cu tine.

Despre puiuții care au participat la ediția de Crăciun, Antonia ne spune că i-au adus cu ajutorul unei crescătoare cu care au creat o relație strânsă de colaborare.

Au momentan 3 luni și Crăciunul a fost un prilej grozav de a le găsi o familie. Cei mai mulți dintre ei au reușit, iar cei care au mai rămas vor veni cu noi la evenimentul din Timișoara, din luna ianuarie, în speranța că le vom găsi și lor stăpâni. Până la urmă, ce cale mai bună de a te conecta cu un cățeluș dacă nu o oră întreagă de yoga în compania lui?

Antonia Roșu

Pe lângă oferirea unei experiențe relaxante și fericire pură celor care participă la sesiunile de yoga, evenimentele organizate de Antonia au ca scop și găsirea unei case pentru fiecare dintre pui. Iar aceasta este partea ei preferată din întreg procesul.

De foarte multe ori s-a întâmplat ca la finalul unei clasei, cineva să ne spună că vrea să plece acasă cu un cățeluș. Noi doar punem clientul în contact cu crescătorul și îi ajutăm cu informații referitoare la scheme de vaccinare, deparazitări, hrană. De cele mai multe ori înțelegerea are loc pe moment, iar clientul chiar pleacă în acea secundă cu cățelușul acasă.

Antonia

Cine sunt prietenii de la yoga?

La evenimentele Puppy Yoga participă mai multe rase, iar procesul de alegere al cățelușilor se rezumă, în fond, la crescător. Aflăm că, din păcate, în România e destul de dificil să găsească crescători „care nu o fac doar din considerentul material”. Deși pentru un simplu participant, o clasă de yoga înseamnă un moment de bucurie sinceră și simplă, alături de animăluțe, pentru organizatori înseamnă multă muncă și organizare pentru a se asigura că totul merge strună.

Înainte să înceapă o colaborare cu un crescător, se asigură că sunt respectate schemele de vaccinare și de deparazitare și că toți crescătorii își respectă angajamentele. Cu toate că ne-am aștepta ca oamenii să fie deschiși și serioși, au avut parte și de întâmplări mai nefericite, când colaboratorii s-au retras chiar în ziua evenimentului.

Am pățit ca la două evenimente să fim lăsați baltă de către crescători, cu o oră înainte de eveniment. De aceea, încercăm să aducem cât de mulți cățeluși putem și să facem totul să pară că merge conform planului.

Antonia

Ceea ce a surprins-o pe Antonia a fost faptul că cei mai deschiși la o astfel de colaborare sunt oamenii de rând, nu canisele. Aflăm că „e mult mai ușor să discuți și să fii înțeles de către oamenii care nu au o canisă”, pentru că oamenii de la canise sunt de obicei sceptici.

Când am adus pentru prima dată Puppy Yoga în România a fost extrem de greu să le explici oamenilor ceea ce vrei să faci. Pe măsură ce am continuat să facem evenimente tot mai mari și mai reușite, au început să devină și crescătorii mai înțelegători și mai deschiși la colaborări. Din nefericire, adăposturile sunt cele mai dificile. Avem aproape un an de când încercăm să colaborăm cu ei și ne lovim doar de refuzuri.

Antonia

Puppy Yoga au colaboratorii lor de încredere, însă sunt mereu în căutare de noi parteneri, pentru că își doresc să implice mai multe rase de câini în evenimente.

De-a lungul timpului, echipa Puppy Yoga a realizat că rasa beagle e una extrem de sociabilă și haioasă, acesta fiind și motivul pentru care, până acum cel mai des au implicat pui beagle.

Pomeranieni, chow chow și samoyed sunt celelalte rase care au umplut sălile de yoga de zâmbete și au transformat pozițiile de yoga în sesiuni de mângâiat și alintat cățeluși.

Este foarte important să pui pe primul loc, în egală măsură cu siguranța cățelușilor și cea a participanților de la clase. Acesta este principalul motiv pentru care ne străduim să aducem pui din rase cât mai sociabile.

Antonia

Încearcă să stai în postura războinicului când un cățeluș îți roade șoseta

Pentru cei care vin la clasele de yoga cu animăluțe și chiar se așteaptă să se poată concentra pe exerciții, credem că ar fi corect să le spunem sincer că este aproape imposibil. Cu toate acestea, instructorii de yoga sunt prezenți și pregătesc mereu exerciții ușoare, potrivite pentru începători, care țin cont mereu și de prezența patrupezilor prin sală.

La ediția de la Cluj din decembrie au participat trei instructoare de yoga, Eliza Chitanu, Amalia Nicola și Alexandra Kiraly, cu care Antonia a colaborat prima dată în septembrie, la primul eveniment din Cluj-Napoca.

Deși inițial planul era să vină cu proprii instructori de la studioul din București, până la urmă s-au hotărât că ar putea ieși ceva frumos dacă încearcă să-și extindă orizonturile. A fost decizia corectă. Fetele au creat atmosfera perfectă, au glumit și i-au ajutat pe participanți să încerce pozițiile de yoga chiar și atunci când cățeii jucăuși alergau printre picioarele oamenilor.

O mână pe piept, una pe abdomen sau două pe un cățel.

Una din instructoarele Puppy Yoga

Timpul zboară când te joci cu un mic blănos

O clasă de yoga durează aproximativ o oră, dar o oră trece incredibil de repede când te simți din nou copil, alături de un animăluț – sau mai multe, dacă ești norocos. Ne-ar plăcea să vină mai des la Cluj sau să avem chiar aici un studio pentru a ne bucura mai des de compania cățeilor. În agitația lumii de azi, poate nu avem timp sau nu ne permitem un animăluț pe care să-l îngrijim non-stop. De aceea, Puppy Yoga pare o soluție potrivită pentru o oră de vis împlinit.

Antonia spune că își doresc să se extindă cu evenimentele în cât mai multe orașe din România, însă sunt anumite dificultăți în ceea ce privește găsirea unui spațiu adecvat pentru ceea ce își propun să facă: „O clasă de yoga nu se încadrează într-o sală de evenimente mare, nici în săli polivalente, dar nici în muzee sau palate culturale”. În plus, se confruntă și cu politica anti-animale a unor săli.

Iar în ceea ce privește deschiderea unor studiouri permanente, sunt și mai multe lucruri de luat în considerare.

Aveam acest lucru în plan pe tot parcursul verii, însă ne-am hotărât că reușim să producem ceva mult mai calitativ în contextul evenimentelor. Este o activitate destul de complicată care are nevoie de un adevărat sistem de susținere în spate ca să funcționeze, iar momentan considerăm că încă ne aflăm în etapa de consolidare a bazei.

Antonia

Cu toate astea, Antonia rămâne optimistă și încrezătoare că anul 2024 le va oferi soluții la toate problemele, rezolvând totul cu pasiune, dedicare și muncă.

Drag de animale și drag de oameni

Antonia e mândră că munca ei aduce bucurie oamenilor și se bucură de fiecare dată când vede emoția pe care o clasă de yoga o aduce oamenilor. Ca la orice fel de eveniment, emoțiile sunt mereu acolo pentru că „depind de o varietate de necunoscute”, precizează Antonia. Dar totul se termină cu bine și oamenii sunt mai mult decât mulțumiți, iar ea își amintește cu drag de bucuria fiecărui participant.

Cred că cea mai memorabilă interacțiune cu un client a avut loc la studioul din București - o doamnă își pierduse câinele de curând, iar chow chow-ul nostru, Chiara, și-a petrecut o oră întreagă stând pe pieptul ei. În ultimele 15 minute de meditație, doamna a izbucnit în lacrimi.

Antonia

P.S.: Iubim oamenii și animăluțele și ne-ar plăcea să fie un studio de yoga cu cățeluși permanent în Cluj, însă până va veni momentul, ne bucurăm de fiecare ocazie oferită de Puppy Yoga. Probabil că nu suntem singurii care așteaptă cu nerăbdare următorul eveniment Puppy Yoga din oraș. Acesta va avea loc în 17 februarie 2024, la WellFit Grand Hotel Italia și abia așteptăm să vedem ce rase vor veni să facă yoga cu noi.

P.P.S.: Nu promitem că ne vom concentra 100%, dar vom încerca. Deși, este destul de greu să stai în echilibru cu câte un cățeluș în fiecare mână și încă unul care îți linge călcâiul sau încearcă să-ți fure șoseta.

Acasă printre flori și îngeri

3 Comments / Articole / By vedericlujene

Despre inimi, iubire și multe, multe flori. Și îngeri care aduc speranță tuturor de sărbători. Despre asta vrem să vă povestim azi, să vă aducem un zâmbet cald și un gând bun de Crăciun.

Pe strada Eroilor, lângă Biserica ortodoxă Schimbarea la Față, se află casa parohială, ce adăpostește cabinetul parohial și un cabinet de psihologie, iar la parterul ei locuiesc buchete de flori și aranjamente create cu iubire și atenție de către Patricia și familia ei.

Florăria Casa cu Flori există de 16 ani, dar de un an și jumătate este în grija Patriciei. Înainte să preia conducerea magazinului ea a lucrat în florărie puțin timp, după ce a plecat dintr-o multinațională, luând decizia că își dorește să facă ceva total diferit. A ales florile nu dintr-o pasiune cultivată din copilărie sau din dragoste pentru mireasma lor, dar alegerea s-a dovedit a fi una perfectă.

Am zis ok, florărie. Și asta a fost!

Patricia (zâmbind)

Ea nu lucrează singură, ci e ajutată zilnic de părinții săi, care s-au mutat din Blaj în Cluj pentru a fi mai aproape de copii. Lacrima Todoran, mama Patriciei, și soțul ei au stat o perioadă în Germania, iar când au decis să se întoarcă în România au ales să nu se întoarcă acasă, ci să meargă unde le era inima: la copii, în Cluj.

Mama ne privește cu drag și zâmbește sincer, iar de la ea aflăm că mai ales în perioada Crăciunului vin foarte mulți clienți vechi și caută îngerași. Și brusc inima ni se umple de căldură.

Figurinele cu îngerași, care sunt în florărie doar de Crăciun, sunt îndrăgite și căutate de mulți oameni.

Deși poate i-ar plăcea un spațiu mai mare, Patricia consideră că fiind un loc mic e și un loc intim. Selecția de flori din casă nu este singura parte specială de aici, la întreaga atmosferă a locului contribuind foarte mult vitrina. Aceasta e partea favorită a Patriciei și a mamei ei, ele precizând că în fiecare anotimp o decorează diferit.

Casa cu Flori e apreciată de mulți oameni, iar asta se simte din mai multe motive. Însă ceea ce o bucură pe Patricia e faptul că, într-o zi, a găsit scris pe piatra cubică din fața florăriei: „Loc de iubire”. De atunci, Patricia tot împrospătează scrisul pentru a rămâne în continuare un loc de iubire, unde să se oprească oamenii buni să se bucure.

„Vinovatul” care a scris nu a fost identificat, dar artistul e vinovat doar de aducerea unor zâmbete sincere pe fețele clujenilor care trec zi de zi pe Eroilor, prin fața florăriei.

Umblând Hai Hui prin Cluj

2 Comments / Articole / By vedericlujene

După ce au hoinărit pe drumurile patriei și nu numai, cum spune Sabrina, co-fondatoarea Hai Hui: „am fost Hai Hui prin țară și străinătate, am avut 3 ani de activitate și peste 500 de evenimente la care am participat”, făcând oameni bucuroși cu calitatea produselor lor la festivaluri românești printre care amintim Smida Jazz Festival și diverse festivaluri organizate la Fabrica de Pensule, Sabrina și Răzvan au decis să facă un pas curajos. Acest pas a luat forma unei locații fixe pentru food truck-ul lor numit Pizza Hai Hui, o locație fixă unde să bucure și să surprindă clujenii zi de zi, nu doar în cadrul unor evenimente.

Așadar, la începutul anului 2020, „sub aripa” pandemiei și în liniștea pusă la dispoziție de viața din carantină, au început să-și facă visul să devină realitate – „în perioada pandemiei eram aici de dimineața până seara și construiam”; „așa am început să ne înțelegem bine și cu vecinii, practic, eram ca la televizor aici, toți erau pe balcoane și se uitau la noi, având tot timpul din lume la dispoziție” ne spune Răzvan, iar Sabrina empatizează spunându-ne că tot procesul a fost o adevărată provocare în care au învățat să zugrăvească, să construiască mese și bănci, să schimbe prize și să nu renunțe la visul lor. Deși ei ne mărturisesc că au fost doi ani grei, totul a meritat până la urmă și așa, din multă intenție bună și energie pozitivă, cu suport din partea apropiaților și cu obstacole trecute cu brio, a luat naștere, în cartierul Grigorescu, printre blocuri liniștite, pe strada Iancu de Hunedoara, un locșor plin-plin de luminițe, voie bună, ce te îmbie cu mirosuri aromate.

Printre decorul dezolant și repetitiv, pe care ți-l pune la dispoziție iarna aprigă, într-un simplu cartier dintr-un oraș românesc, Pizza Hai Hui este o pată de culoare, este o secundă de unicitate și o oază pentru toți pasionații de curios, pentru oamenii dornici de a ieși din tipar.

De ce ieșire din tipar? Este simplu!

Pizza noastră este una complet atipică față de tot ce știai vreodată despre pizza și mai ales despre cea vegetariană. Avem 9 sortimente de pizza delicioasă, dulciuri de casă, clătite dulci si sărate.

Iar ingrediente controversate precum gorgonzola fără lactoză, lavandă și miere, hribi, hummus fac echipă și se regăsesc în diverse combinații pe aluaturi delicioase. Gusturi unice se împletesc și creează, în sfârșit și la Cluj, un produs inedit și sănătos, căruia un iubitor de pizza vegetală i-a simțit lipsa, deși nu știa niciodată asta! Inspirația pentru bucate i-a venit Sabrinei datorită faptului că, în România, nu existau multe opțiuni vegetale – ea fiind vegetariană – acest lucru a stimulat-o să fie schimbarea pe care vrea să o vadă: „eu personal nu consum carne de 20 de ani și pizza este mâncarea mea preferată, mereu am fost dezamăgită de varietatea de pizza vegetariană, așa că mi-am propus sa vin cu o gură de altceva și cred că am reușit”, iar noi suntem de aceeași părere cu ea.

În ceea ce privește atmosfera, indiferent de anotimp, când vii la Pizza Hai Hui, simți că ai ajuns „acasă”. În Clujul rece, digitalizat și rigid, rar se găsește un așa loc iar atmosfera primitoare și călduroasă are legătură cu prietenii lor, care au fost niște piloni în înființarea restaurantului, ajutându-i mereu. La Pizza Hai Hui te simți ca la o întâlnire intimă între prieteni: „prietenii și familia au adus locația aceasta în punctul în care suntem, mereu am fost susținuți și încurajați de către ei”. Ne-a povestit cum, la evenimente, „era mereu adunare de prieteni în fața truck-ului, atmosferă frumoasă și voie bună, lucru care atrage alți oameni”.

Răzvan ne spune și că „vara aici e foarte animat, vin multe familii cu copii, cu patrupezii, e un schimb de energie, părinții se relaxează, copii fug peste tot pe aici”.

Iar întâmplări frumoase, care îi motivează să lupte pentru a îmbunătăți localul au loc frecvent.

La una dintre primele noastre degustări, a unui prieten de-al nostru din Carei, care face vinuri foarte fructate, au venit personaje foarte interesante, precum Dorel Vișan, iar la sfârșitul degustarii am fost invitat la masă” „am povestit cu el, am auzit sfaturile lui cu și despre viață… a fost frumos.

Răzvan

Nu am putut să nu ne întrebăm de ce Hai Hui s-a oprit acolo, între blocuri și nu a mai cutreierat până în centrul Clujului. „Nu am vrut noi să deschidem în zona centrală, e multă agitație, clientela agresivă, cu pretenții, nu am vrut sa ne aruncăm cu capul înainte nefiind experimentați, deoarece noi am luat totul de la 0”, aceasta este motivația din spatele locației alese și, deși poate părea o alegere curajoasă și inedită, a contribuit, desigur la cultivarea atmosferei intime și călduroase „de acasă”. La fel cum viața are suișuri și coborâșuri, nu totul a fost mereu așa de simplu nici pentru Hai Hui. Au întâmpinat mici probleme cu vecinii, care au încercat să-i intimideze: „fiind un bar într-o zonă liniștită a fost o provocare interesantă; a fost privit cu ochi nu foarte buni dar pandemia ne-a ajutat, căci am avut timp să ne împrietenim cu ei”. Sabrina completează precizând că „dacă există respect și înțelegere, există orice”.

Timpul a tăcut și a trecut, iar Pizza Hai Hui s-a metamorfozat dintr-un vis în realitate, în ceva palpabil, ceva în continuă evoluție și expansiune „ne dorim foarte mult să ne extindem, încă o locație și poate să revenim din nou cu un food truck la evenimente”, ne spune Sabrina.

Așadar, dacă te plimbi hai-hui prin Cluj, plictisit de tot și de toate, cum toți ne simțim adeseori, încearcă ceva nou, delectează-ți papilele gustative cu niște combinații buclucașe și ieși din tipar!

P.S.: În fiecare zi e o nouă oportunitate să încerci lavandă pe pizza. Cum ar fi să fie azi ziua aceea?

Inspirația vine mâncând: o poveste despre un vis

Leave a Comment / Articole / By vedericlujene

A fost odată, ca nicio altă dată, o tânără femeie și un vis. Anii au trecut și visul a rămas tot vis. Până când a luat naștere A la Tarte, bistro cu specific franțuzesc, făcut din pasiune pentru tarte, pentru Franța, pentru suflet. În 2016, Ioana Mărginean, acum Bud, și-a îndeplinit visul din facultate, de când a plecat cu bursă în Franța și s-a îndrăgostit de atmosfera cochetă a locurilor intime, găsite la colț de stradă, comori peste care dai accidental într-o zi obișnuită: „încă din al doilea an de facultate mi-a venit ideea, când am intrat în Franța în contact cu diverse bistro-uri micuțe, creperii și mi-a plăcut atmosfera”.

Și așa am dat și noi, într-o zi obișnuită, de A la Tarte și a fost dragoste la prima vedere. Și cum am intrat prima oară, așa intrăm mereu. Nerăbdătoare și curioase să descoperim. Să descoperim azi oare ce ingrediente ingenioase au fost folosite-n tarte, oare azi or fi folosite-n rețete niște legume de sezon, niște fructe de suflet sau ce vor ascunde minunatele tarte? Intrăm și ne frecăm ochii, cu mâinile lipite de vitrina rece ne minunăm la fel și fel de alte deserturi unice, ne gândim ce să alegem dintre sortimentele gustoase de ciocolată caldă și ne adăpostim de frigul toamnei târzii într-un decor atent ales, pe scaune prea confortabile care te fac să nu mai vrei să le părăsești, deși trebuie să ținem minte că se numește bistro pentru un motiv… nu putem poposi la nesfârșit, deși ne-am dori.

Ioana, abia întoarsă din locul unde se petrece magia, bucătăria, ne spune cu zâmbetul pe buze „acum văd ce murdară sunt, mi-a căzut pudră de curry pe mine, scuze”, iar noi o scuzăm. Pasiunea ei față de Franța și desigur gastronomia franceză își are rădăcini chiar în familie, mama ei fiind profesoară de franceză: „eram fan quiche-uri și tarte de când am stat în Franța și mereu făceam acasă”, așa că și-a îmbinat pasiunea cu visul de a deschide propria sa afacere și a ales Clujul „mi-a rămas o simpatie pentru Cluj încă de când am fost studentă”, așa că după 10 ani de lucrat în marketing pe diferite posturi de conducere la București, a deschis A la Tarte la vârsta de 36 de ani.

După o săptămână de hoinărit prin bistro-uri franțuzești în Paris pentru a căuta inspirație, s-a întors în Cluj și și-a găsit locul unde totul avea să prindă contur – vis-a-vis de Institutul francez. S-a documentat, a construit și a tot adăugat „am cumpărăt multe obiecte chiar din Oser” iar acum ne spune că elementele preferate din local sunt „grinzile de lemn de sus și de la uși și combinația piatră cu lemn”. Iar de-a lungul anilor, micul spațiu s-a tot îmbogățit cu fel și fel de elemente care stau la baza atmosferii autentice „câteodată mă uit la pozele de la început și spun Wow! Ce gol era”.

Ioana spune că se regăsește în bucătărie „când facem rețete noi, când facem teste” și declară că quiche-ul este un produs foarte versatil. La început a lucrat în bucătărie și ea: „eu le-am învățat să facă tarte pe cele care au lucrat aici la început”. Acum se gândește să extindă sortimentul „supe, salate, mai multe preparate de post, fără gluten, fără zahăr…”.

Echipa este una micuță și atmosfera este una prietenoasă, intimă și chiar molipsitor de pozitivă și precum spune și Sara, o angajată cu care am vorbit, care ne mărturisește că și dacă ar putea, nu ar schimba nimic în acest loc: „afară totul merge pe repede-înainte, dar intri aici și totul este așa calm, parcă se oprește timpul”.

Deși situații mai dificile s-au ivit, clienți confuzi, în căutare de explicații pentru aparența „arsă” a desertului Canele de Bordeaux, propuneri venite de la investitori de a forma o rețea la nivel național, A la Tarte a rămas A la Tarte, unul și unicul, artizanal, proaspăt și bun.

7 ani au rezistat într-un Cluj rapid, orientat mereu către schimbare și Ioana „dă vina” pe căldura pe care o emană locul, pe atmosfera autentică și pe preparatele gustoase dar și unice și deși „gurile-rele” i-au spus la început „ai lăsat un job din multinațională ca să mai faci o cofetărie în Cluj”, statornicia locului este singurul argument demn de invocat.

Și-am fi putut încăleca pe-o șa, să vă spunem povestea așa, dar cu toții știm că viața nu-i un basm, e mult mai mult de atât. Așadar, A la Tarte este o poveste fără-de-final, o poveste despre un vis de femeie, despre statornicie, dar și despre adaptabilitate, despre o echipă de oameni zâmbitori care iubesc ceea ce fac, despre atenție la detalii, despre prospețime și calitate, despre a fi autentic într-o lume comună, despre calm, acel calm în care cauți să te refugiezi, fugind din ghearele Clujul învolburat.

Trecător! Oprește-te și admiră mulțimea.

3 Comments / Articole / By vedericlujene

Autobuzul 6 sosește în stație. Se urcă: o tanti cu o plasă roșie, un domn trecut de vârsta a doua, cu un chipiu gri și baston, 3 fetițe cu ghiozdane roz mai mari decât toate trei la un loc, o mamă cu un cărucior în care stă înfofolit un copil, o vânzătoare de la Mega, un muncitor ce mușcă grăbit dintr-un hotdog, un tip la costum ce trage după el o lesă cu un câine mic, vecina de la 7 și un coleg de facultate. Tu nu te urci. Rămâi în stație și aștepți un alt autobuz care să se umple cu aceleași tipuri de oameni. Poate nu-i observi sau poate i-ai văzut de atâtea ori încât nu-ți mai atrage nimeni atenția.

E în regulă să mergi pe stradă preocupat de propria ta viață, de propria poveste. Și noi facem asta, dar ieri, trecând seara prin centru, ne-am oprit în fața unei uși deschise. Galeria White Cuib a fost aseară spațiu de întâlnit, povestit, gustat vin și privit oameni decupați din fotografii. Am trecut și noi pe la vernisajul expoziției „Tocmai mă duceam în stație și am văzut că din nou mi-am uitat cheile” de Alina Andrei – expoziție ce se poate viziona până în 25 noiembrie. Ne-a atras simplitatea expoziției și căldura grupului ce stătea în față la White Cuib, în ploaie: oameni vorbind ca-ntre prieteni, căutându-se printre omuleții lipiți pe pereți.

Am intrat și ne-am amintit de cum ne certau părinții când stăteam degeaba și ne uitam pe pereți, când nu aveam chef să ne facem temele. Dar aici, să te uiți pe pereți devine o călătorie prin Cluj, prin piețele aglomerate, prin stații de autobuz sau pe străzile-șantier.

Curioși să aflăm care a fost inspirația din spatele instalației, am povestit puțin cu Alina Andrei, creatoarea posibilității de a călători prin tot Clujul dintr-o singură cameră.

Procesul de creație e unul foarte complicat și simplu, în același timp.

Alina Andrei

De mai multă de vreme, Alina desena oameni de hârtie, îi decupa și crea cu ei povești. Alina fotografiază și scrie, iar de câțiva ani ea fotografiază oameni, necunoscuți care îi ies în cale atunci când merge pe stradă – fie că se plimbă prin Cluj sau prin alte orașe sau alte țări -, pe care îi decupează, îi amestecă între ei și îi include în povești. Creează instalații artistice cu oameni decupați. Ideea acestor instalații are ca sursă de inspirație jucăriile care atârnă deasupra paturilor copilașilor. Dacă pentru copii astfel de jucării sunt menite să alunge plictiseala și să îi înveselească atunci când sunt triști sau speriați, cu oamenii mari e mai dificil.

Oamenii mari sunt mai încăpățânați decât un țânc ce refuză să-și termine prânzul. Oamenii mari sunt orgolioși, sunt absorbiți în ale lor și trec nepăsători și grăbiți prin stația de autobuz de parcă ar fi singurii oameni de pe pământ. Or, să fim serioși, dacă ai trecut măcar o dată prin stația de autobuz de la Memo sau de la Piața Mărăști, știi prea bine că numai singur nu ești. Pentru noi, instalația Alinei e un îndemn să ridicăm privirea când mergem pe stradă sau, dacă nu ne distrage altceva, să nu mai privim prin oameni, ci să-i privim pe ei.

De obicei, poveștile sunt cât se poate de banale. Nu-i nimic senzațional în ele, dar pentru mine contează mult. Întotdeauna au o notă personală.

Alina

Toți oamenii decupați și incluși în instalațiile sale au fețele blurate. Protejarea intimității e doar unul din motivele pentru care Alina a ales această metodă, dar motivul care ne-a atras nouă atenția se ascunde în intenția de a crea un personaj colectiv. Alina ne precizează că, în poveștile pe care le creează, nu contează individul în sine, ci povestea ca ansamblu, iar de aceea nu-și dorește ca oamenii să se concentreze pe fețele persoanelor incluse în expoziție. E mai important să se creeze un sentiment, o atmosferă.

White Cuib e locul potrivit pentru o astfel de expoziție: un cub cu pereți albi, lumină puternică, separat, parcă, de exteriorul în continuă mișcare. În galeria de 5 metri pătrați (aprox.), timpul stă în loc și-ți permite nu doar să te uiți la oameni, ci să stai să-i observi. În colț, dintr-o boxă mică se aude coloana sonoră a vieții din Cluj, sunete înregistrate de Alina când mergea pe străzi, când aștepta autobuzul, când se plimba în sus și-n jos pe strada Horea. Niciun sunet nu e regizat, toate sunt lăsate naturale, fără a exista intervenții, editări asupra materialului înregistrat. Astfel, atmosfera e creată. Ești acolo, în mijlocul mulțimii, privești toți oamenii pe lângă care, mai mult ca sigur, ai trecut măcar o dată azi, ieri sau săptămâna trecută.

Personaje înghețate în timp și în spațiu, dar nu personaje lipsite de viață. Chiar dacă sunt fotografii printate, hârtii decupate, aranjarea oamenilor pe peretele alb nu îi transformă în niște tablouri bidimensionale. Umbrele care se formează prin distanțarea personajelor de perete dau dinamism și viață figurinelor de câțiva centimetri.

Pentru un connaisseur al artelor ce privește expoziția de la White Cuib se prea poate să fie evidente trimiterile la instalațiile mobile ale lui Alexander Calder sau ale lui Bruno Munari. Despre viața munca lui Calder, cei interesați pot lectura în detaliu pe site-ul fundației Calder, o organizație nonprofit fondată în 1987 de Alexander S.C. Rower și familia Calder, dedicată colecționării, expunerii, conservării și interpretării artei și arhivelor lui Alexander Calder. Tot pe site-ul fundației, noi am găsit un scurt film, foarte fain realizat de New World Film Productions pentru Muzeul de Artă Modernă, din New York, ce oferă o imagine detaliată a modului de lucru al artistului.

Ca de fiecare dată, după un vernisaj, ne simțim ca într-un câmp al posibilităților infinite. Încercăm să facem legături, să înțelegem mai multe – uneori chiar să pricepem mai multe decât sunt de priceput. Curiozitatea ne împinge, uneori, să încercăm șmecherii și să vrem să descoasem artistul cu nerușinare, așteptând de la el răspunsuri. Am încercat să o întrebăm și pe Alina, ce a vrut să transmită, ce înseamnă pentru ea ordinea în care a aranjat personajele pe perete. Am primit un răspuns cinstit: chiar dacă pentru ea are un sens felul în care sunt aranjați oamenii, chiar dacă i-a poziționat în funcție de starea ei de atunci sau de ce i-au transmis unii oameni când i-a fotografiat, nu ne-a spus mai multe despre ce înseamnă expoziția. În fond, arta înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi, iar ea nu a vrut să influențeze nicio părere, spunând cu voce tare propriile impresii.

Cu ce rămânem după o călătorie printre oameni? Cu viața, trăită mai repede sau mai încet, mai prezenți sau mai puțin prezenți, mai atenți sau mai distanți.

Viața: un rezumat al zilelor în care alergăm pe străzile orașului, un rezumat al tuturor oamenilor pe care-i întâlnim, iubim sau poate doar îi zărim cu coada ochiului în trecere, grăbiți. Cu toții avem pe cineva drag, fie că e vorba de familie, prieteni sau un suflet blănos care ne așteaptă acasă, fiecare avem o poveste care se derulează concomitent cu a celor din jurul nostru, care și ei la rândul lor fac parte din ecosistemul numit viață. Așa că după ce citești articolul ăsta, ridică privirea, uită-te în jur și observă. Observă culorile, oamenii și bucură-te că ești aici.

Când ai simțit ultima oară frustrare?

3 Comments / Articole / By vedericlujene

6:30 dimineața și o bormașină. Cămașa albă, proaspăt spălată și o ceașcă de cafea arhiplină. Deadline-ul de care ai uitat. Vecina care și-a lăsat apa să curgă și te-a inundat. Lucrările interminabile de pe strada Universității. Timpul. Jobul. O ceartă. Un regret. Un om.

Pentru tine ce înseamnă frustrarea? În viață sunt atâtea lucruri, mai mari sau mai mici, care se adună zilnic și se pot transforma într-un bulgăre de frustrare de care nu scapi. Oricât de rar sau des se întâmplă, toți am simțit, măcar o dată, frustrare și nu am știut ce să facem cu ea. Fiecare are modalitățile personale de a se confrunta cu acest sentiment, iar asociația Create.Act.Enjoy a ales să transforme frustrarea în artă, în cadrul proiectului Muzeul Frustrărilor.

Dacă în octombrie, membrii asociației s-au concentrat pe organizarea de ateliere despre înțelegerea și gestionarea frustrărilor, cu ajutorul terapiei prin artă, în zilele 18, 19, 24, 25 și 26 noiembrie, și-au propus să transforme Casa TIFF într-un mic muzeu al emoțiilor mai puțin plăcute din viață.

Ieri, 17 noiembrie, am luat parte la vernisajul expoziției și ne-am gândit să vă lăsăm aici câteva cuvinte, în cazul în care nu ați reușit să ajungeți.

Două vorbe despre Create.Act.Enjoy

Pentru a înțelege mai bine un eveniment, pentru a-l cunoaște, credem că e important să-i cunoaștem creatorii. Create.Act.Enjoy e o asociație culturală, care organizează, produce și coordonează proiecte culturale, educative și de terapie prin artă, de peste 10 ani. Membrii asociației își găsesc adesea inspirația în comunitate, în oamenii din jurul lor și își propun să aducă un bine comunității, prin organizarea de activități comunitare și sociale, ateliere creative sau intervenții artistice. Oamenii din Casa Create sunt la rândul lor artiști, fie că sunt actori, regizori, fotografi sau pur și simplu oameni buni, dornici să dea o mână de ajutor la dezvoltarea comunității din care fac parte.

Plimbare printre frustrări, printre exponate

Într-un spațiu modest, Muzeul Frustrărilor a adus laolaltă patru experiențe diferite, având ca fir narativ comun frustrarea. Prima experiență, seria de lucrări „Rămășițele unei zile” a fost pentru noi o călătorie printre intensități ale frustrării din viața unui om, surprinse în obiecte sau acțiuni cotidiente simple. Necazuri mici, dar care, în momentul în care se întâmplă, par adevărate catastrofe, sunt reinterpretate prin artă, iar după ce le privești ca pe niște exponate de muzeu, parcă îți dorești să fi păstrat cămașa aia pătată cu cerneală de colegul de bancă și să-ți faci propria galerie.

A doua experiență a constat în urmărirea unor „Exerciții de sinceritate”. Patru femei, patru voci, patru feluri diferite de a percepe frustrarea și patru moduri de a o accepta. Le-am ascultat pe toate și ne-am gândit: oare pentru noi cum ar arăta Frustrarea? La finalul mărturiilor, călătoria ne-a purtat în punctul în care eram față în față cu noi și, privindu-ne expresiile feței, ne gândeam la momente: momente când nu am avut destul curaj, momente când ne-am simțit frustrați, momente când am fi vrut să reacționăm diferit. Recomandăm un astfel de exercițiu: tu cu tine, în fața oglinzii și doar gândindu-te la propriile experiențe frustrante. Să vezi ce fețe faci!!

Urmează, apoi, a treia experiență: „Ecosistemul locuirii la bloc”, unde încerci să-ți înțelegi vecinii. Sunt enervanți, urlă, dau găuri în pereți la ore nesimțite, își lasă câinii să urle. De acord, dar sunt ai tăi, chiar dacă zgomotul e singura formă de comunicare pe care o aveți unii cu ceilalți.

A patra experiență, construită cu ajutorul inteligenței artificiale, îți permite să pleci de la muzeu cu imaginea celei mai mari frustrări personale. Desigur, pentru a reuși programul să înțeleagă cum arată frustrarea ta, pentru a-ți scoate la imprimantă o imagine, trebuie să-ți iei timp să o vizualizezi în minte și să i-o descrii detaliat.

Colega noastră, Mara, și-a pus sufletul pe tavă și a obținut o imagine simpatică, dar care poartă greutatea unei frustrări serioase.

O zi frustrantă și obositoare, ne mai lovim de o zi de genul câteodată sau… poate așa a fost în cazul meu ieri. Dar, ca sa bifez și ultimul lucru de pe lista mea de vineri, am făcut o vizită la deschiderea Muzeului Frustrărilor (un pic ironic și amuzant dacă mă întrebați pe mine, având în vedere starea mea de spirit, mă încadram perfect în peisaj). Am intrat și privirea mi-a fost furată de exponatele din cameră, mai-mai să calc pe unul din ele, ups :)). Am continuat să mă plimb prin cameră și am observat patru locșoare în care puteai să asculți poveștile a patru persoane. Un set de căști, un mic ecran pe care se derula testimonialul și un acoperiș (izolat fonic) care te separa cu totul de tot zgomotul exterior au fost destul pentru mine pentru a mă deconecta de la ziua mea. Faptul că am ascultat cele patru confesiuni legate de diferite experiențe cu frustrarea, m-a făcut să nu mă mai simt așa singură în acea zi, am simțit că există ceva și după ce te confrunți cu asta și puterea și curajul femeilor de a spune aceste lucruri m-a emoționat. Tot în aceeași temă, mi-a plăcut ideea de ecosistem al locatarilor, în care ne regăsim indiferent de vârstă: de la chiriași la proprietari, de la studenți agitați la o bătrânică liniștită pe canapeaua din sufragerie, conviețuim cu toții pe parcursul vieții. Spre final am decis să iau un loc și să văd cât de bine pot să descriu ceea ce am simțit în ultima perioadă. Și după ce m-am auzit spunând cu voce tare frustrarea, aceasta a devenit mai mică, parcă mă calmasem, gândurile din mintea mea nu mai alergau în stânga și-n dreapta. Era liniște. Nici nu am crezut că poate ieși un tablou din toată supărarea acumulată, dar cred că imaginea generată este exact ce am simțit: eu, într-o cameră aglomerată, înconjurată de atât de multe persoane, absorbite de propriile conversații. Atât de mult zgomot încât orice aș face sau aș zice nu va fi observat. A fost, aș putea spune, terapeutic, m-am descărcat de ceea ce mă apăsa și m-a ajutat mult!

Mara

Ce a vrut să spună poetul?

Cum a ajuns frustrarea să fie exponat de muzeu?

La vernisaj am stat la povești cu Diana Buluga, creatoarea asociației, actriță, trainer de ateliere de terapie prin artă și manager cultural, care, în cadrul Muzeului Frustrărilor se ocupă de co-designul conceptului instalației, alături de Andreea Șovan, și de coordonarea artistică a întregului proiect. Am aflat că ideea instalației muzeale a fost „coaptă” mult timp, începând în 2020, imediat după pandemie, când „frustrarea era la cote maxime”. Andreea s-a gândit să colecteze frustrări din mediul online, iar Diana a văzut un potențial imens în această idee, sfătuindu-și colega să o mai țină pentru ele o vreme, să aibă timp să construiască ceva mai mare. „Sămânța” ideii a fost detaliată ulterior și perfecționată de Diana și Andreea, alături întreaga echipă, formată din Adrian Balcău, Adina Lazăr, Oana Barna, Diana Moga, și Ioana Ofelia.

Împreună am gândit conceptul, iar apoi fiecare și-a luat câte o bucățică. Eu, de exemplu, am luat „Exercițiile de sinceritate”, Adina Lazăr „Ecosistemul”, Oana Barna a realizat obiectele, iar Andreea Șovan a creat camera tăcerii, camera individuală.

Diana Buluga

Prin Exercițiile de sinceritate, Diana a dorit să surprindă mărturii sincere, iar oamenii să-și spună cu adevărat ce au pe suflet. S-a gândit că un astfel de experiment poate fi ca un bulgăre de zăpadă: „Dacă eu văd pe cineva care se expune și face asta, s-ar putea să fiu și eu încurajată să o fac.”

Nimic nu a fost la întâmplare, iar întregul proces creativ a avut și o parte semnificativă de documentare și consultare cu psihologul Gabriela Bud, care a ajutat în identificarea unei abordări sănătoase asupra frustrării. Cercetând mai multe studii pe această temă, Diana și Ioana au descoperit că femeile tind să nu-și exteriorizeze frustrările la fel de mult, ci le țin în ele, iar acestea se adună.

Nouă, fetelor, mereu ni s-a zis „Spune bună seara! Ai grijă! Nu deranja! Fii politicoasă!”. Atunci când vine vorba de exprimarea (n.r. sentimentelor) în public, femeile sunt mai cuminți. Să nu fie judecate, să nu fie considerate isterice.

Diana Buluga

Pentru a avea acoperite toate categoriile de vârstă, au ales femei de vârste diferite, 18, 25, 41 și 60 de ani, femei curajoase, pe care Diana nu le cunoștea personal, dar colaboraseră în diferite contexte.

Întrebând-o pe Diana care e cea mai mare frustrare a sa, ne-a mărturisit că i-ar plăcea să aibă mai mult timp pentru a pune în practică toate proiectele, toate ideile sale. Dar, deși o frustrează că ziua nu are 48 de ore, recunoaște că, oricât timp ar avea, există riscul de a-și dori și mai mult: „De fapt, în momentul în care accepți că acesta e timpul pe care îl ai, vei găsi timpul suficient pentru toate.”

În fuga de frustrare, nu scapi dacă nu te lași puțin prins

E dificil să scapi de frustrări. Nu există o pastilă pe care o iei dimineața și toată ziua nu te mai poate afecta nimic. Nu e un tratament universal, iar metodele sunt numeroase și diferite pentru fiecare om în parte. Totuși, am întrebat-o pe Diana ea cum procedează.

Cred că e foarte important să stai un pic cu tine și să vezi ce stă în controlul tău și ce nu. S-ar putea ca uneori să fie o falsă iluzie că tu ai putea interveni să schimbi frustrarea aia. Dacă nu e în controlul tău, dacă e cauzată de ceva exterior, cred că cel mai sănătos e să te împaci cu sentimentul respectiv.

Diana Buluga

Totodată, Diana crede și în exteriorizarea sentimentelor, frustrarea e adesea conectată cu furia. Or, dacă lăsăm furia acolo, să se adune, fără a o exprima, pot apărea niște blocaje emoționale și niște explozii pe care uneori e prea târziu să ne dăm seama de unde să le apucăm, de la ce au pornit.

Exteriorizarea se poate întâmpla prin diferite forme, de la a desena freestyle, fără să-ți impui ceva, până la sport și, de ce nu, până la exerciții de sinceritate cu persoana față de care simți (n.r. frustrarea).

Diana Buluga

Pentru noi, după călătoria prin Muzeul Frustrărilor, concluzia e acceptarea. Poate pare un concept abstract, cu care nu poți face mare lucru pe moment, dar e bine să-ți iei timp să vezi frustrarea ca ceva nu atât de negru. Ia-o și întoarce-o pe toate părțile, trage-o de coadă, tachineaz-o așa cum te-a tachinat ea pe tine. Transform-o în artă. Vezi cum arată. Poate o să te împaci cu ea după ce o închizi într-o ramă și o numești „Muzeu”.

P.S.: Știm, e un drum lung – un text lung. Îți mulțumim dacă ai ajuns până aici (fără să te frustrezi).

P.P.S.: Îți mulțumim și dacă te-ai frustrat. Poate ne lași un comentariu cu frustrările tale. Fii sincer și ține minte: nu ești singurul frustrat.

Hai cu noi să ceri punguțe cu iarbă la The Guild Hall, un „board game anticafe”

2 Comments / Articole / By vedericlujene

Ai 6 ani și te joci Nu te supăra frate cu familia. Bunica te lasă să câștigi pentru că nu vrea să te superi și să arunci cu tabla de joc după motan. Toți se bucură de bucuria ta și se naște în tine o mică pasiune pentru jocuri. Cu fiecare Crăciun, îți completezi colecția cu încă o lume nouă care te lasă să visezi, să speri și să-ți imaginezi lucruri magice, imposibile, incredibile.

Acum ai crescut și fie că ești un mic geek, dornic de o competiție de D&D (Dungeons and Dragons), fie că ești un nostalgic ce-și amintește cu drag de certurile pentru oile din CATAN sau ți-e dor de vremurile din liceu, când tu și prietenii tăi vă cheltuiați toți banii pe Cards Against Humanity, am găsit un colț de rai pentru tine.

We work hard, we play hard(er) se poate spune că e motto-ul celor de la The Guild Hall, un board game anticafe, care e totodată și un spațiu de coworking sau gazdă pentru diferite evenimente din sfera jocurilor. Curioși să vedem care e atmosfera într-un astfel de loc, le-am făcut o vizită și ne-am bucurat să fim primiți cu brațele deschise, mai-mai să ne trezim în mijlocul unei partide de joc. Din păcate noi am mers într-o zi de joi, dar, dacă mergi cu mintea deschisă și cu chef de a cunoaște oameni noi, miercuri și vineri, din două în două săptămâni poți participa la Meet & Play.

E simplu: intri în universul jocului, iar în pauzele de cafea ieși din joc și împărtășești experiența cu ceilalți și îți faci prieteni.

O dată pe săptămână, echipa The Guild Hall ia o pauză de la muncă, bucurându-se și ei de jocurile de pe rafturi. Dacă și ție ți s-a întâmplat să te joci cu prietenii și să fii pe o totală altă hartă decât restul echipei tale, cei de la The Guild Hall ne-au mărturisit că și ei au pățit-o de câteva ori. E ok, se întâmplă chiar să nu-ți dai seama nici până la finalul jocului. Iar dacă ai fost la o seară de jocuri și te-ai făcut de râs sau i-ai făcut pe ceilalți să râdă, fii pe pace, vorbele tale vor rămâne scrise în Excel-ul The Guild Hall cu vorbe de duh. Cine știe, poate ești chiar tu cel care a cerut nu doar un joc, ci și punguțe cu iarbă. Noi nu judecăm.

P.S.: La Guild Hall chiar se găsesc punguțe cu iarbă. Dar nu, nu felul ăla de iarbă. Iarba sau plantele artificiale sunt pentru miniaturile folosite în jocurile tale.

P.P.S.: Ca orice punguțe cu iarbă, te ajută să-ți creezi propriul univers, cât mai realist posibil.

P.P.P.S.: P.P.S.-ul de mai sus e o glumă și trebuie tratată ca atare.

role de filme alb negru și color întinse în Grain Lab

Locul ăla fain din Cluj unde îți duci amintirile la developat

2 Comments / Articole / By vedericlujene

Mai știi când făceai curățenia de primăvară în pod la bunica și găseai role de film ghemuite și vârâte într-un recipient cilindric – același recipient în care, poate, mătușa ta mai ținea nasturi sau medicamente?

Andreea lucrează de puțin timp la Grain Lab, laborator și studio foto, iar cel mai mult îi place să taie filmele, pentru a putea fi păstrate în cea mai bună formă de clienții care le aduc la developat. Știe că lucrează cu amintirile oamenilor și pune mare preț pe atenția la orice detaliu pentru ca amintirile tale să-și urmeze drumul spre casă în siguranță. Fetele de la Grain Lab îți împachetează negativele cu grijă, fără să le ruleze și să le înghesuie într-un cilindru mic. În acest mod simplu, vei putea să le scanezi din nou dacă vei mai avea nevoie în viitor.

Toate pozele pe film sunt frumoase, dar am minți dacă am spune că nu avem și noi preferatele noastre. Poate e o chestie de-a generației anilor 2000, dar animăluțele, de orice fel, sunt preferatele noastre atât în viața reală, cât și pe film. Legenda spune că dacă treci seara, când e liniște, pe lângă Grain Lab, sunt mari șanse să le auzi pe fete strigând vacă! sau câine! sau sunt cinci pisici aici!!! atunci când întâlnesc vreun animăluț printre fotografii.

Cererea pentru filmele color e din ce în ce mai mare, dar stocul e deseori limitat pentru că se găsesc destul de greu. Deși poate ar merita să existe „un stoc infinit de filme color”, raritatea filmelor color poate fi privită ca un mijloc de a ne face mai atenți cu filmele pe care le folosim sau ne îndeamnă să experimentăm cu alb-negru. Nu te lăsa păcălit de culorile vibrante ale unei role Kodak PORTRA 400 color. Ai putea fi uimit de viața pe care un film alb-negru o va da excursiei tale la Roma.

Și încă ceva: întoarce-te după filmele tale chiar dacă primești scanările pe mail. Deși Andreea și-ar dori o armată de porumbei călători care să-mprăștie negativele părăsite înapoi spre stăpânii lor, adeseori se întâmplă ca ele să rămână luni întregi pe raft, doar pentru ca apoi să fie mutate într-o cutie uitată de lume, pentru că e nevoie să se facă loc pentru noi amintiri ce-și așteaptă oamenii să le ia acasă.

Vrem să fim sinceri cu tine. Știm la ce te gândești. E un hobby al naibii de scump. Da, așa e. Costă. Costă pentru că e un proces complex, dar rezultatele sunt ce trebuie. Nu trebuie să fii cel mai iscusit fotograf ca să faci magie cu un point-and-shoot. Poți oricând să încerci și să vezi cum e, să te simți ca ai tăi în vacanță la Costinești în anii 80 sau să te simți quirky printre prietenii care fac o mie de poze la fel cu Iphone-ul.

P.S.: Toți facem o mie de poze la fel. E ok, o să le ștergem când rămânem fără spațiu.

Vederi Clujene Despre Noi Cluj Piața Unirii

Cine suntem și de ce trimitem vederi clujene?

6 Comments / Despre Noi / By vedericlujene

Cine suntem noi să spunem ce-i gustos, ce loc e la modă, sau unde să mergi în Cluj ca să ai o zi perfectă? Cine suntem noi să ne dăm critici sau să scriem recenzii?

După ce ne-am luat un timp de gândire pentru a găsi răspunsurile elegante la aceste întrebări, am găsit cel mai simplu răspuns. Nu trebuie să răspundem pentru că noi nu scriem nici critică, nici recenzii. Noi scriem povești de viață. Suntem patru studente în căutare de locuri faine cu povești mișto, pe care vrem să le împărtășim cu tine. Alergăm din loc în loc, testăm apele, ne prefacem că lucrăm în timp ce ne bem cafeluțele de dimineață în locuri cu oameni buni. Vorbim cu ei și vă povestim și vouă ce am mai aflat, ce am mai gustat, ce am mai văzut prin Cluj.

Vederi Clujene nu e despre noi. E despre oameni și despre experiențe.