Articole – Page 2 – Vederi Clujene

Lasă bazaconiile și hai la masă!

1 Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Dacă nu știi cum arată un ingredient, înseamnă că tocmai ai identificat o bazaconie. Sau vreun fruct exotic pe care nu l-ai văzut niciodată.

Echipa FruFru

În inima giganților de sticlă, în centrul uriașelor blocuri cu birouri și ferestre ce reflectă razele soarelui unele în altele, se ascunde timid un grăunte de sănătate. Fie că lucrezi într-unul din birourile de acolo, fie că ai trecut pe lângă, în drum spre centru, e imposibil să nu fi observat clădirile The Office, de pe Bulevardul 21 Decembrie 1989. Ce poate nu ai observat este faptul că, dacă înaintezi puțin și nu te lași intimidat de pereții de sticlă, între corporații și costume, vei găsi o cooperativă simpatică, o afacere ce militează pentru mâncarea bună, cu ingrediente 100% naturale. Numele acestei cooperative sună ca primele cuvinte rostite de un copilaș sau ca bătaia din aripi pe care o face un fluture care zboară dintr-o floare în alta. FruFru e mica noastră evadare. Într-un oraș plin de mâncare rapidă – oare unde s-o grăbi? – la Cooperativa FruFru lucrurile se întâmplă pe-ndelete.

Din 2006 promovează mâncarea gătită doar cu ingrediente naturale și gătesc doar cu „ingrediente pe care le poți pronunța, alese cu grijă din cele mai bune surse”.

Salate, supe, garnituri, chiar feluri principale vegetariene și vegane și sucuri naturale de la Urban Monkey se joacă pe rafturi, parcă împingându-se mai în față unele pe altele să fie cât mai repede luate de doritori. Nu pentru că se grăbesc undeva, ci pentru că sunt atât de proaspete, iar ingredientele sunt naturale și le e teamă să nu expire. Expiră repede pentru că nu au obișnuitele „bazaconii”, care fac restul alimentelor din magazine să reziste un timp suspect de îndelungat.

La FruFru nu doar mâncarea este „fără bazaconii”, ci și modul de lucru și materialele ambalajelor sunt cât mai naturale cu putință. În laboratorul lor regula principală e Reciclare și Valorificare, astfel că nicio formă de deșeu nu ajunge în sol. Fiind un ciclu complet, ei au grijă ca și după ce produsele părăsesc Cooperativa, ambalajele lor să nu polueze natura: 75% dintre ambalaje sunt reciclate, iar 100% din ele sunt reciclabile.

Dintre cele 70 de feluri de mâncare oferite de Fru Fru sigur poți găsi ceva să-ți placă, iar noi recomandăm să încerci ceva nou, poate ceva care sună interesant, ceva ce n-ai mai gustat sau ceva care te atrage și te face parcă să-l iei de pe raft. Știm prea bine că de multe ori, cumpărăm de mâncare fiindcă ne îmbie ambalajul, pentru că e un carton drăguț, cu desene sau o cutie cu multe culori sau texte care te fac să zâmbești. Noi suntem de părere că în acest sens, FruFru își face foarte bine treaba. Nu trebuie să petreci foarte mult timp în Cooperativa FruFru ca să găsești ilustrația ta preferată de pe ambalajele simpatice. Campania desenată a fost creată de artistul Ghica Popa, iar echipa frufru (aka The Good Guys) a adus totul la viață.

Săpând printre ilustrații și idei frumoase, am găsit și persoana cu care a început povestea FruFru. Mihai Simiuc este fondatorul FruFru, iar ideea de a începe o astfel de afacere a luat naștere dintr-o dorință a sa și a prietenilor săi de a avea ce mânca ei și familiile lor: mâncare bună, sănătoasă și „fără bazaconii”. Poate și ție îți spunea bunica „Hai, mai lasă bazaconiile” atunci când mâncai în oraș în loc să te bucuri de o ciorbă făcută în casă, la ceaun. Expresia asta a rămas cu Mihai multă vreme, transformând-o într-o întreagă campanie pentru FruFru: produse fără bazaconii. Într-un interviu realizat de Banca Transilvania în cadrul proiectului „Bucureștiul Întreprinzător”, Mihai povestește cum pasiunea pentru bucătăria italiană și lipsa de experiență în domeniul gastronomic a determinat echipa să înceapă simplu și onest: cu paste.

Imediat după ce au început să se pună pe picioare, a venit criza economică din 2008, dar asta nu i-a oprit din a fi creativi în continuare și să poată improviza ușor. Au reușit să crească cu ajutorul oamenilor dornici să mănânce sănătos, gustos și ieftin. Pornind ca un business creat și care funcționa exclusiv în București, comunitatea FruFru a crescut și s-a răspândit în mai multe orașe din țară, în prezent având Cooperative FruFru în București, Cluj-Napoca și Timișoara. Lăsăm mai jos interviul realizat de Banca Transilvania pentru cei care doresc să afle mai multe despre cum pui pe picioare un business fain.

La Cooperativa FruFru din The Office, Cluj-Napoca ne place pentru că e liniște. Oamenii sunt calmi și timpul se oprește cât să bei ceva revigorant sau să te încarci cu multă energie de la o salată sau de la un senviș. Am vorbit puțin cu Simona, managerul locației din Cluj și am aflat că rutina ei dinainte de muncă începe cu un ceai cald băut la masa de la fereastră și privind oamenii care vin la birouri și care mai stau puțin afară la o poveste, înainte de ora 8. Simona își dorește ca produsele fără bazaconii să fie descoperite de cât mai mulți oameni. Fie că vin doar să-și ia o gustare la pachet, să-și ia prânzul pe care să-l mănânce în birou, fie că își comandă acasă sau chiar petrec puțin timp în Cooperativă și lucrează în timp ce se bucură de o masă nutritivă, FruFru e alegerea perfectă. Construit în stil urban, spațiul FruFru este totuși unul cald, care te lasă să te simți confortabil și dacă alegi să lucrezi. Iar dacă ai nevoie de un loc unde să-ți încarci laptopul, la FruFru oportunitățile te înconjoară peste tot, la fel ca prizele ce coboară din tavan doar pentru tine.

interiorul cafenelei urania, pereti de caramida verde

Când ai băut ultima oară o cafea într-un palat?

2 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Întâmplarea face că, în numeroasele noastre vizite pe la cafenelele din Cluj, savurând o cafea în una din ele, am răsfoit o carte aflată într-un teanc de reviste și cărți, plasat mai mult sau mai puțin strategic pentru călătorul obosit, să aibă ce lectura lângă băutura caldă. Cartea se numea „Palatele Clujului” și ne-au rămas în minte câteva rânduri despre Palatul Urania. Ne-am gândit să vă povestim și vouă ce am mai aflat, ca următoarea dată când treceți pe strada Horea și vă opriți la Urania Social Hub să vă imaginați că vă beți cafeaua într-un palat.

1910 - Înălțarea unui palat

Arhitectul Géza Kappéter a creat proiectul palatului în stilul secesiunii vieneze, iar sursa lui de inspirație a fost clădirea observatorului astronomic Urania din Viena. În Cluj, construirea acestui edificiu a fost realizată în urma dorinței lui András Udvari, antreprenor și iubitor al cinematografiei. Astfel, la parterul palatului s-a deschis primul cinematograf al orașului: o sală de 500 de locuri cu încălzire centrală și sistem de ventilație, condiții care nu existau în alte săli de proiecții la vremea aceea. Tot la parter erau și câteva spații comerciale – o farmacie, o carmangerie și un magazin de mobilă – și o cafenea, iar în cele trei etaje erau 17 apartamente, primul etaj având cele mai frumoase și spațioase locuințe. Cafeneaua din cadrul imobilului, numită „Bristol” era faimoasă pentru cafeaua și ceaiul servite cu rom de Jamaica.

Un drum nu-chiar-lin, dar cu final fericit

În jurul palatului Urania s-au învârtit mai multe povești, unele mai frumoase, altele mai controversate. Inaugurarea clădirii nu a fost lipsită de scandal, fațada fiind ornată cu niște basoreliefuri ce reprezentau corpuri masculine nud. Deși personajele simbolizau munca și știința înfățișate în forma lor pură, simboluri ale forței, siguranței și autenticității, autoritățile vremii vedeau, în pudismul lor, niște creații mult prea îndrăznețe, chiar obscene.

Articole publicate pe istoriafilmului.ro menționează că în anul 1927 a avut loc un incendiu în clădirea Urania. În acea perioadă, ziarul Patria vorbea despre un incendiu accidental declanșat de niște hoți care plănuiseră inițial un jaf în apartamentul cofetarului.

Vă lăsăm aici niște unelte de călătorit în timp, niște pagini de ziar cu relatările întâmplărilor, să ne amintim cum se scria odată.

După o lungă perioadă în care clădirea parcă a fost uitată, în 2015 cinematograful a trecut printr-un proces de renovare, urmând apoi să funcționeze sub denumirea de „Centrul Cultural Urania Palace”. Pe lângă evenimentele culturale inedite ce au loc la Palatul Urania, e de datoria noastră să amintim și cafeneaua drept loc demn de vizitat, de admirat și de stat la povești.

O călătorie cu tramvaiul până pe Horea

Astăzi, chiar pe colțul palatului se află cafeneaua Urania, denumită Urania Social Hub – un nume potrivit, spunem noi, pentru atmosfera creată în interior. Nu e doar o cafenea, ci e un univers întreg de emoții, culori și gusturi care te îmbrățișează cu un zâmbet cald și te îndeamnă să fii tu însuți. Nu există reguli sau priviri critice, ci doar loc pentru autenticitate și comunitate – un loc unde fiecare suflet are voie să strălucească. De când intri pe ușă parcă mesele te invită să te pierzi în povești, iar aroma de cafea te cheamă să rămâi și să te lași prins în farmecul conversațiilor care înfloresc în jurul fiecărei cești. Așa am ajuns și noi să povestim cu Ionuț, barista la Urania Social Hub.

Cu un zâmbet molipsitor ne-a împărtășit nu doar arta espresso-ului, ci și emoția de a vedea oamenii bucurându-se de fiecare înghițitură. Ionuț ne mărturisește că espressorul este obiectul lui preferat din cafenea: adevăratul artist al locului. Dar noi credem că artiștii pe care îi întâlnim la Urania sunt oamenii care îi trec pragul în fiecare zi.

Dintr-o glumă în alta, am aflat că porumbeii și rândunicile decid deseori că Urania e un loc mult mai cool decât orice parc din zonă. Dar nu-i putem învinovăți, mai mult ca sigur figurinele în formă de girafă sau micuțele maimuțe de pe rafturile din cafenea au atras păsările înăuntru, făcându-le să se simtă ca într-o vacanță exotică. Procesul de a le convinge să iasă afară parcă e desprins dintr-un sitcom urban, cu replici haioase și mișcări comice. Totuși în ciuda aparențelor, fiecare pas este făcut cu grijă pentru a asigura siguranța și buna dispoziție atât a vizitatorilor cu pene, cât și a celor cu un cappuccino în mână.

La Urania, schimbarea nu e doar o opțiune, e un mod de viață. Ionuț spune că locul evoluează mereu, se adaptează la vibe-ul comunității. A refuza să schimbi ceva acum nu e despre a te opune schimbării, ci despre a păstra vibe-ul autentic. Aici, transformările nu sunt planificate, ci se întâmplă spontan, în pas cu spiritul comunității.

Chiar dacă stai doar câteva minute în Urania nu poți să nu observi muzica ce se lovește de tavanul înalt și cum bolta împrăștie fiecare sunet, asigurându-se că ajunge și la cea mai îndepărtată masă. Răspândită în difuzoarele ascunse, muzica este sufletul vibrant al Uraniei. Genurile muzicale variază, oferind o paletă bogată de sunete pentru toate gusturile. De la ritmurile energice ale indie rock-ului până la acordurile relaxante ale jazz-ului, muzica creează o atmosferă plină de inspirație.

P.S.: Când totul se mișcă prea repede și ți-e dor de-un sentiment autentic, mai cald, molcom, poți căuta inspirație la Urania. Fie că admiri de afară Palatul și te gândești la vremuri trecute, dar care rămân vii prin piesele arhitecturale deosebite din acest oraș, fie că bei o cafea la cafeneaua de pe colț sau mergi la o vizionare de film, inspirația se poate ivi de oriunde. Și când te aștepți cel mai puțin.

P.P.S.: Așadar, ia-ți timp și inspiră(-te)!

Inspirația vine mâncând: o poveste despre un vis

Leave a Comment / Articole / By vedericlujene

A fost odată, ca nicio altă dată, o tânără femeie și un vis. Anii au trecut și visul a rămas tot vis. Până când a luat naștere A la Tarte, bistro cu specific franțuzesc, făcut din pasiune pentru tarte, pentru Franța, pentru suflet. În 2016, Ioana Mărginean, acum Bud, și-a îndeplinit visul din facultate, de când a plecat cu bursă în Franța și s-a îndrăgostit de atmosfera cochetă a locurilor intime, găsite la colț de stradă, comori peste care dai accidental într-o zi obișnuită: „încă din al doilea an de facultate mi-a venit ideea, când am intrat în Franța în contact cu diverse bistro-uri micuțe, creperii și mi-a plăcut atmosfera”.

Și așa am dat și noi, într-o zi obișnuită, de A la Tarte și a fost dragoste la prima vedere. Și cum am intrat prima oară, așa intrăm mereu. Nerăbdătoare și curioase să descoperim. Să descoperim azi oare ce ingrediente ingenioase au fost folosite-n tarte, oare azi or fi folosite-n rețete niște legume de sezon, niște fructe de suflet sau ce vor ascunde minunatele tarte? Intrăm și ne frecăm ochii, cu mâinile lipite de vitrina rece ne minunăm la fel și fel de alte deserturi unice, ne gândim ce să alegem dintre sortimentele gustoase de ciocolată caldă și ne adăpostim de frigul toamnei târzii într-un decor atent ales, pe scaune prea confortabile care te fac să nu mai vrei să le părăsești, deși trebuie să ținem minte că se numește bistro pentru un motiv… nu putem poposi la nesfârșit, deși ne-am dori.

Ioana, abia întoarsă din locul unde se petrece magia, bucătăria, ne spune cu zâmbetul pe buze „acum văd ce murdară sunt, mi-a căzut pudră de curry pe mine, scuze”, iar noi o scuzăm. Pasiunea ei față de Franța și desigur gastronomia franceză își are rădăcini chiar în familie, mama ei fiind profesoară de franceză: „eram fan quiche-uri și tarte de când am stat în Franța și mereu făceam acasă”, așa că și-a îmbinat pasiunea cu visul de a deschide propria sa afacere și a ales Clujul „mi-a rămas o simpatie pentru Cluj încă de când am fost studentă”, așa că după 10 ani de lucrat în marketing pe diferite posturi de conducere la București, a deschis A la Tarte la vârsta de 36 de ani.

După o săptămână de hoinărit prin bistro-uri franțuzești în Paris pentru a căuta inspirație, s-a întors în Cluj și și-a găsit locul unde totul avea să prindă contur – vis-a-vis de Institutul francez. S-a documentat, a construit și a tot adăugat „am cumpărăt multe obiecte chiar din Oser” iar acum ne spune că elementele preferate din local sunt „grinzile de lemn de sus și de la uși și combinația piatră cu lemn”. Iar de-a lungul anilor, micul spațiu s-a tot îmbogățit cu fel și fel de elemente care stau la baza atmosferii autentice „câteodată mă uit la pozele de la început și spun Wow! Ce gol era”.

Ioana spune că se regăsește în bucătărie „când facem rețete noi, când facem teste” și declară că quiche-ul este un produs foarte versatil. La început a lucrat în bucătărie și ea: „eu le-am învățat să facă tarte pe cele care au lucrat aici la început”. Acum se gândește să extindă sortimentul „supe, salate, mai multe preparate de post, fără gluten, fără zahăr…”.

Echipa este una micuță și atmosfera este una prietenoasă, intimă și chiar molipsitor de pozitivă și precum spune și Sara, o angajată cu care am vorbit, care ne mărturisește că și dacă ar putea, nu ar schimba nimic în acest loc: „afară totul merge pe repede-înainte, dar intri aici și totul este așa calm, parcă se oprește timpul”.

Deși situații mai dificile s-au ivit, clienți confuzi, în căutare de explicații pentru aparența „arsă” a desertului Canele de Bordeaux, propuneri venite de la investitori de a forma o rețea la nivel național, A la Tarte a rămas A la Tarte, unul și unicul, artizanal, proaspăt și bun.

7 ani au rezistat într-un Cluj rapid, orientat mereu către schimbare și Ioana „dă vina” pe căldura pe care o emană locul, pe atmosfera autentică și pe preparatele gustoase dar și unice și deși „gurile-rele” i-au spus la început „ai lăsat un job din multinațională ca să mai faci o cofetărie în Cluj”, statornicia locului este singurul argument demn de invocat.

Și-am fi putut încăleca pe-o șa, să vă spunem povestea așa, dar cu toții știm că viața nu-i un basm, e mult mai mult de atât. Așadar, A la Tarte este o poveste fără-de-final, o poveste despre un vis de femeie, despre statornicie, dar și despre adaptabilitate, despre o echipă de oameni zâmbitori care iubesc ceea ce fac, despre atenție la detalii, despre prospețime și calitate, despre a fi autentic într-o lume comună, despre calm, acel calm în care cauți să te refugiezi, fugind din ghearele Clujul învolburat.

Tamper Coffee, ca acasă

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Probabil ai trecut de un milion de ori prin piața Cipariu, probabil ai și văzut semnul Tamper Coffee și ai simțit mirosul de cafea trecând pe lângă el, dar probabil nu te-ai gândit niciodată să te oprești. Dacă acesta este cazul, fă-ți o favoare, și data viitoare când treci pe acolo, răpește-ți o oră din timp și intră, fie că plănuiești să te relaxezi cu un ceai aromat și să te deconectezi de la probleme, fie că dorești să mănânci ceva delicios și să privești trecătorii, ori dacă dorești să mai bifezi o activitate „de făcut” de pe agendă și să bei o cafea tare.

Intri, te izbește o căldură prietenoasă și comanzi un croissant delicios și o cafea și mai gustoasă, deschizi laptopul, iar chelnerii vor veni cât se poate de repede și îți vor pune „blidu” în față. Zici că te-ai întors din nou în casa copilăriei tale. Deși ești concentrat să faci corect tema la limba română, bunica nu a uitat să îți taie niște fructe pe o farfurie și cu un mare zâmbet să ți le pună în față. Tamper este locul potrivit, unde te simți ca acasă și dacă scrii un nou paragraf, lucrezi la un nou proiect sau doar te relaxezi. Chelnerii sunt atenți, îți servesc apă din partea casei la orice comandă și te întreabă mereu „de sănătate”.

După cum spune Matei, barista la Tamper, cafeneaua este despre conexiune. Primul lucru pe care îl remarci în cafenea este o masă mare-mare, o masă comună, cu multe scaune, unde stau mereu mai multe grupulețe distincte de oameni, care deși nu se cunosc între ei, ajung să se împrietenească chiar acolo. E un element unic – zicem noi – pentru estul Europei, unde poate ținem mult prea mult la intimitate și la spațiul nostru personal, deși poate ar trebui să învățăm să mai lucrăm la flexibilitate și să zâmbim mai des.

Matei crede cu tărie că masa comună contribuie la cultivarea atmosferei de la baza localului, „aceasta creând legături, observând oamenii cum se conectează printr-o simplă privire, un zâmbet sau o conversație începută de la o simplă întrebare despre cum e cafeaua”.

Pe lângă masa din mijloc, mese mai micuțe se află în jurul ei. Acolo te poți refugia singur să lucrezi sau să discuți cu o altă persoană, savurând o cană de cafea. Localul este primitor, oferă un meniu divers, de la băuturi interesante precum Spicy Carrot Latte la wrapuri și salate vegane pentru a-ți începe dimineața într-un mod plăcut, dar și sănătos.

Angajații sunt tineri, cu zâmbetul pe buze și dispuși mereu să te ajute pentru a comanda ceva pe gustul tău, acestea sunt desigur comportamente ce întăresc și mai tare sentimentul de comunitate și conexiune, sentiment care te face, odată ce ai descoperit locul, să revii. Matei declară că, deși activitatea sa preferată este, desigur, preparatul cafelei, în jobul său „intervine partea socială” de care se bucură „în fiecare vorbă”:

Fie că ne spunem cum decurge ziua, fie că îl ajut pe client să își descopere propria cafea pe gustul lui.

Matei

Așadar, indiferent care este motivul pentru care vei decide data viitoare să treci pe la Tamper (sperăm să-ți fi dat aici câteva motive bune) să știi că vei fi întâmpinat de zâmbete. Vei vedea studenți (poate chiar pe noi, fetele de la Vederi Clujene, cine știe?), sau angajați stresați cu mari ecrane de laptop în față, chinuindu-se să-și zâmbească unul celuilalt printre atâtea termene limită, vei vedea liceeni proaspăt ieșiți de la ore ce râd cu gura până la urechi sau tineri ce se relaxează, poate vei vedea și oameni la întâlniri, ți-am spus: e un loc foarte versatil. Tamper e pentru oricine. De aceea, Tamper e și pentru tine!

P.S.: Din categoria „bârfe spuse la cafea”, cei de la Tamper ne-au mărturisit un mic secret: la gustul unic al cafelei se obține și colaborarea cu distribuitori și site-uri care se ocupă cu vânzarea cafelei de la diferite prăjitorii de cafea, precum Roasters Mag.

Trecător! Oprește-te și admiră mulțimea.

3 Comments / Articole / By vedericlujene

Autobuzul 6 sosește în stație. Se urcă: o tanti cu o plasă roșie, un domn trecut de vârsta a doua, cu un chipiu gri și baston, 3 fetițe cu ghiozdane roz mai mari decât toate trei la un loc, o mamă cu un cărucior în care stă înfofolit un copil, o vânzătoare de la Mega, un muncitor ce mușcă grăbit dintr-un hotdog, un tip la costum ce trage după el o lesă cu un câine mic, vecina de la 7 și un coleg de facultate. Tu nu te urci. Rămâi în stație și aștepți un alt autobuz care să se umple cu aceleași tipuri de oameni. Poate nu-i observi sau poate i-ai văzut de atâtea ori încât nu-ți mai atrage nimeni atenția.

E în regulă să mergi pe stradă preocupat de propria ta viață, de propria poveste. Și noi facem asta, dar ieri, trecând seara prin centru, ne-am oprit în fața unei uși deschise. Galeria White Cuib a fost aseară spațiu de întâlnit, povestit, gustat vin și privit oameni decupați din fotografii. Am trecut și noi pe la vernisajul expoziției „Tocmai mă duceam în stație și am văzut că din nou mi-am uitat cheile” de Alina Andrei – expoziție ce se poate viziona până în 25 noiembrie. Ne-a atras simplitatea expoziției și căldura grupului ce stătea în față la White Cuib, în ploaie: oameni vorbind ca-ntre prieteni, căutându-se printre omuleții lipiți pe pereți.

Am intrat și ne-am amintit de cum ne certau părinții când stăteam degeaba și ne uitam pe pereți, când nu aveam chef să ne facem temele. Dar aici, să te uiți pe pereți devine o călătorie prin Cluj, prin piețele aglomerate, prin stații de autobuz sau pe străzile-șantier.

Curioși să aflăm care a fost inspirația din spatele instalației, am povestit puțin cu Alina Andrei, creatoarea posibilității de a călători prin tot Clujul dintr-o singură cameră.

Procesul de creație e unul foarte complicat și simplu, în același timp.

Alina Andrei

De mai multă de vreme, Alina desena oameni de hârtie, îi decupa și crea cu ei povești. Alina fotografiază și scrie, iar de câțiva ani ea fotografiază oameni, necunoscuți care îi ies în cale atunci când merge pe stradă – fie că se plimbă prin Cluj sau prin alte orașe sau alte țări -, pe care îi decupează, îi amestecă între ei și îi include în povești. Creează instalații artistice cu oameni decupați. Ideea acestor instalații are ca sursă de inspirație jucăriile care atârnă deasupra paturilor copilașilor. Dacă pentru copii astfel de jucării sunt menite să alunge plictiseala și să îi înveselească atunci când sunt triști sau speriați, cu oamenii mari e mai dificil.

Oamenii mari sunt mai încăpățânați decât un țânc ce refuză să-și termine prânzul. Oamenii mari sunt orgolioși, sunt absorbiți în ale lor și trec nepăsători și grăbiți prin stația de autobuz de parcă ar fi singurii oameni de pe pământ. Or, să fim serioși, dacă ai trecut măcar o dată prin stația de autobuz de la Memo sau de la Piața Mărăști, știi prea bine că numai singur nu ești. Pentru noi, instalația Alinei e un îndemn să ridicăm privirea când mergem pe stradă sau, dacă nu ne distrage altceva, să nu mai privim prin oameni, ci să-i privim pe ei.

De obicei, poveștile sunt cât se poate de banale. Nu-i nimic senzațional în ele, dar pentru mine contează mult. Întotdeauna au o notă personală.

Alina

Toți oamenii decupați și incluși în instalațiile sale au fețele blurate. Protejarea intimității e doar unul din motivele pentru care Alina a ales această metodă, dar motivul care ne-a atras nouă atenția se ascunde în intenția de a crea un personaj colectiv. Alina ne precizează că, în poveștile pe care le creează, nu contează individul în sine, ci povestea ca ansamblu, iar de aceea nu-și dorește ca oamenii să se concentreze pe fețele persoanelor incluse în expoziție. E mai important să se creeze un sentiment, o atmosferă.

White Cuib e locul potrivit pentru o astfel de expoziție: un cub cu pereți albi, lumină puternică, separat, parcă, de exteriorul în continuă mișcare. În galeria de 5 metri pătrați (aprox.), timpul stă în loc și-ți permite nu doar să te uiți la oameni, ci să stai să-i observi. În colț, dintr-o boxă mică se aude coloana sonoră a vieții din Cluj, sunete înregistrate de Alina când mergea pe străzi, când aștepta autobuzul, când se plimba în sus și-n jos pe strada Horea. Niciun sunet nu e regizat, toate sunt lăsate naturale, fără a exista intervenții, editări asupra materialului înregistrat. Astfel, atmosfera e creată. Ești acolo, în mijlocul mulțimii, privești toți oamenii pe lângă care, mai mult ca sigur, ai trecut măcar o dată azi, ieri sau săptămâna trecută.

Personaje înghețate în timp și în spațiu, dar nu personaje lipsite de viață. Chiar dacă sunt fotografii printate, hârtii decupate, aranjarea oamenilor pe peretele alb nu îi transformă în niște tablouri bidimensionale. Umbrele care se formează prin distanțarea personajelor de perete dau dinamism și viață figurinelor de câțiva centimetri.

Pentru un connaisseur al artelor ce privește expoziția de la White Cuib se prea poate să fie evidente trimiterile la instalațiile mobile ale lui Alexander Calder sau ale lui Bruno Munari. Despre viața munca lui Calder, cei interesați pot lectura în detaliu pe site-ul fundației Calder, o organizație nonprofit fondată în 1987 de Alexander S.C. Rower și familia Calder, dedicată colecționării, expunerii, conservării și interpretării artei și arhivelor lui Alexander Calder. Tot pe site-ul fundației, noi am găsit un scurt film, foarte fain realizat de New World Film Productions pentru Muzeul de Artă Modernă, din New York, ce oferă o imagine detaliată a modului de lucru al artistului.

Ca de fiecare dată, după un vernisaj, ne simțim ca într-un câmp al posibilităților infinite. Încercăm să facem legături, să înțelegem mai multe – uneori chiar să pricepem mai multe decât sunt de priceput. Curiozitatea ne împinge, uneori, să încercăm șmecherii și să vrem să descoasem artistul cu nerușinare, așteptând de la el răspunsuri. Am încercat să o întrebăm și pe Alina, ce a vrut să transmită, ce înseamnă pentru ea ordinea în care a aranjat personajele pe perete. Am primit un răspuns cinstit: chiar dacă pentru ea are un sens felul în care sunt aranjați oamenii, chiar dacă i-a poziționat în funcție de starea ei de atunci sau de ce i-au transmis unii oameni când i-a fotografiat, nu ne-a spus mai multe despre ce înseamnă expoziția. În fond, arta înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi, iar ea nu a vrut să influențeze nicio părere, spunând cu voce tare propriile impresii.

Cu ce rămânem după o călătorie printre oameni? Cu viața, trăită mai repede sau mai încet, mai prezenți sau mai puțin prezenți, mai atenți sau mai distanți.

Viața: un rezumat al zilelor în care alergăm pe străzile orașului, un rezumat al tuturor oamenilor pe care-i întâlnim, iubim sau poate doar îi zărim cu coada ochiului în trecere, grăbiți. Cu toții avem pe cineva drag, fie că e vorba de familie, prieteni sau un suflet blănos care ne așteaptă acasă, fiecare avem o poveste care se derulează concomitent cu a celor din jurul nostru, care și ei la rândul lor fac parte din ecosistemul numit viață. Așa că după ce citești articolul ăsta, ridică privirea, uită-te în jur și observă. Observă culorile, oamenii și bucură-te că ești aici.

Când ai simțit ultima oară frustrare?

3 Comments / Articole / By vedericlujene

6:30 dimineața și o bormașină. Cămașa albă, proaspăt spălată și o ceașcă de cafea arhiplină. Deadline-ul de care ai uitat. Vecina care și-a lăsat apa să curgă și te-a inundat. Lucrările interminabile de pe strada Universității. Timpul. Jobul. O ceartă. Un regret. Un om.

Pentru tine ce înseamnă frustrarea? În viață sunt atâtea lucruri, mai mari sau mai mici, care se adună zilnic și se pot transforma într-un bulgăre de frustrare de care nu scapi. Oricât de rar sau des se întâmplă, toți am simțit, măcar o dată, frustrare și nu am știut ce să facem cu ea. Fiecare are modalitățile personale de a se confrunta cu acest sentiment, iar asociația Create.Act.Enjoy a ales să transforme frustrarea în artă, în cadrul proiectului Muzeul Frustrărilor.

Dacă în octombrie, membrii asociației s-au concentrat pe organizarea de ateliere despre înțelegerea și gestionarea frustrărilor, cu ajutorul terapiei prin artă, în zilele 18, 19, 24, 25 și 26 noiembrie, și-au propus să transforme Casa TIFF într-un mic muzeu al emoțiilor mai puțin plăcute din viață.

Ieri, 17 noiembrie, am luat parte la vernisajul expoziției și ne-am gândit să vă lăsăm aici câteva cuvinte, în cazul în care nu ați reușit să ajungeți.

Două vorbe despre Create.Act.Enjoy

Pentru a înțelege mai bine un eveniment, pentru a-l cunoaște, credem că e important să-i cunoaștem creatorii. Create.Act.Enjoy e o asociație culturală, care organizează, produce și coordonează proiecte culturale, educative și de terapie prin artă, de peste 10 ani. Membrii asociației își găsesc adesea inspirația în comunitate, în oamenii din jurul lor și își propun să aducă un bine comunității, prin organizarea de activități comunitare și sociale, ateliere creative sau intervenții artistice. Oamenii din Casa Create sunt la rândul lor artiști, fie că sunt actori, regizori, fotografi sau pur și simplu oameni buni, dornici să dea o mână de ajutor la dezvoltarea comunității din care fac parte.

Plimbare printre frustrări, printre exponate

Într-un spațiu modest, Muzeul Frustrărilor a adus laolaltă patru experiențe diferite, având ca fir narativ comun frustrarea. Prima experiență, seria de lucrări „Rămășițele unei zile” a fost pentru noi o călătorie printre intensități ale frustrării din viața unui om, surprinse în obiecte sau acțiuni cotidiente simple. Necazuri mici, dar care, în momentul în care se întâmplă, par adevărate catastrofe, sunt reinterpretate prin artă, iar după ce le privești ca pe niște exponate de muzeu, parcă îți dorești să fi păstrat cămașa aia pătată cu cerneală de colegul de bancă și să-ți faci propria galerie.

A doua experiență a constat în urmărirea unor „Exerciții de sinceritate”. Patru femei, patru voci, patru feluri diferite de a percepe frustrarea și patru moduri de a o accepta. Le-am ascultat pe toate și ne-am gândit: oare pentru noi cum ar arăta Frustrarea? La finalul mărturiilor, călătoria ne-a purtat în punctul în care eram față în față cu noi și, privindu-ne expresiile feței, ne gândeam la momente: momente când nu am avut destul curaj, momente când ne-am simțit frustrați, momente când am fi vrut să reacționăm diferit. Recomandăm un astfel de exercițiu: tu cu tine, în fața oglinzii și doar gândindu-te la propriile experiențe frustrante. Să vezi ce fețe faci!!

Urmează, apoi, a treia experiență: „Ecosistemul locuirii la bloc”, unde încerci să-ți înțelegi vecinii. Sunt enervanți, urlă, dau găuri în pereți la ore nesimțite, își lasă câinii să urle. De acord, dar sunt ai tăi, chiar dacă zgomotul e singura formă de comunicare pe care o aveți unii cu ceilalți.

A patra experiență, construită cu ajutorul inteligenței artificiale, îți permite să pleci de la muzeu cu imaginea celei mai mari frustrări personale. Desigur, pentru a reuși programul să înțeleagă cum arată frustrarea ta, pentru a-ți scoate la imprimantă o imagine, trebuie să-ți iei timp să o vizualizezi în minte și să i-o descrii detaliat.

Colega noastră, Mara, și-a pus sufletul pe tavă și a obținut o imagine simpatică, dar care poartă greutatea unei frustrări serioase.

O zi frustrantă și obositoare, ne mai lovim de o zi de genul câteodată sau… poate așa a fost în cazul meu ieri. Dar, ca sa bifez și ultimul lucru de pe lista mea de vineri, am făcut o vizită la deschiderea Muzeului Frustrărilor (un pic ironic și amuzant dacă mă întrebați pe mine, având în vedere starea mea de spirit, mă încadram perfect în peisaj). Am intrat și privirea mi-a fost furată de exponatele din cameră, mai-mai să calc pe unul din ele, ups :)). Am continuat să mă plimb prin cameră și am observat patru locșoare în care puteai să asculți poveștile a patru persoane. Un set de căști, un mic ecran pe care se derula testimonialul și un acoperiș (izolat fonic) care te separa cu totul de tot zgomotul exterior au fost destul pentru mine pentru a mă deconecta de la ziua mea. Faptul că am ascultat cele patru confesiuni legate de diferite experiențe cu frustrarea, m-a făcut să nu mă mai simt așa singură în acea zi, am simțit că există ceva și după ce te confrunți cu asta și puterea și curajul femeilor de a spune aceste lucruri m-a emoționat. Tot în aceeași temă, mi-a plăcut ideea de ecosistem al locatarilor, în care ne regăsim indiferent de vârstă: de la chiriași la proprietari, de la studenți agitați la o bătrânică liniștită pe canapeaua din sufragerie, conviețuim cu toții pe parcursul vieții. Spre final am decis să iau un loc și să văd cât de bine pot să descriu ceea ce am simțit în ultima perioadă. Și după ce m-am auzit spunând cu voce tare frustrarea, aceasta a devenit mai mică, parcă mă calmasem, gândurile din mintea mea nu mai alergau în stânga și-n dreapta. Era liniște. Nici nu am crezut că poate ieși un tablou din toată supărarea acumulată, dar cred că imaginea generată este exact ce am simțit: eu, într-o cameră aglomerată, înconjurată de atât de multe persoane, absorbite de propriile conversații. Atât de mult zgomot încât orice aș face sau aș zice nu va fi observat. A fost, aș putea spune, terapeutic, m-am descărcat de ceea ce mă apăsa și m-a ajutat mult!

Mara

Ce a vrut să spună poetul?

Cum a ajuns frustrarea să fie exponat de muzeu?

La vernisaj am stat la povești cu Diana Buluga, creatoarea asociației, actriță, trainer de ateliere de terapie prin artă și manager cultural, care, în cadrul Muzeului Frustrărilor se ocupă de co-designul conceptului instalației, alături de Andreea Șovan, și de coordonarea artistică a întregului proiect. Am aflat că ideea instalației muzeale a fost „coaptă” mult timp, începând în 2020, imediat după pandemie, când „frustrarea era la cote maxime”. Andreea s-a gândit să colecteze frustrări din mediul online, iar Diana a văzut un potențial imens în această idee, sfătuindu-și colega să o mai țină pentru ele o vreme, să aibă timp să construiască ceva mai mare. „Sămânța” ideii a fost detaliată ulterior și perfecționată de Diana și Andreea, alături întreaga echipă, formată din Adrian Balcău, Adina Lazăr, Oana Barna, Diana Moga, și Ioana Ofelia.

Împreună am gândit conceptul, iar apoi fiecare și-a luat câte o bucățică. Eu, de exemplu, am luat „Exercițiile de sinceritate”, Adina Lazăr „Ecosistemul”, Oana Barna a realizat obiectele, iar Andreea Șovan a creat camera tăcerii, camera individuală.

Diana Buluga

Prin Exercițiile de sinceritate, Diana a dorit să surprindă mărturii sincere, iar oamenii să-și spună cu adevărat ce au pe suflet. S-a gândit că un astfel de experiment poate fi ca un bulgăre de zăpadă: „Dacă eu văd pe cineva care se expune și face asta, s-ar putea să fiu și eu încurajată să o fac.”

Nimic nu a fost la întâmplare, iar întregul proces creativ a avut și o parte semnificativă de documentare și consultare cu psihologul Gabriela Bud, care a ajutat în identificarea unei abordări sănătoase asupra frustrării. Cercetând mai multe studii pe această temă, Diana și Ioana au descoperit că femeile tind să nu-și exteriorizeze frustrările la fel de mult, ci le țin în ele, iar acestea se adună.

Nouă, fetelor, mereu ni s-a zis „Spune bună seara! Ai grijă! Nu deranja! Fii politicoasă!”. Atunci când vine vorba de exprimarea (n.r. sentimentelor) în public, femeile sunt mai cuminți. Să nu fie judecate, să nu fie considerate isterice.

Diana Buluga

Pentru a avea acoperite toate categoriile de vârstă, au ales femei de vârste diferite, 18, 25, 41 și 60 de ani, femei curajoase, pe care Diana nu le cunoștea personal, dar colaboraseră în diferite contexte.

Întrebând-o pe Diana care e cea mai mare frustrare a sa, ne-a mărturisit că i-ar plăcea să aibă mai mult timp pentru a pune în practică toate proiectele, toate ideile sale. Dar, deși o frustrează că ziua nu are 48 de ore, recunoaște că, oricât timp ar avea, există riscul de a-și dori și mai mult: „De fapt, în momentul în care accepți că acesta e timpul pe care îl ai, vei găsi timpul suficient pentru toate.”

În fuga de frustrare, nu scapi dacă nu te lași puțin prins

E dificil să scapi de frustrări. Nu există o pastilă pe care o iei dimineața și toată ziua nu te mai poate afecta nimic. Nu e un tratament universal, iar metodele sunt numeroase și diferite pentru fiecare om în parte. Totuși, am întrebat-o pe Diana ea cum procedează.

Cred că e foarte important să stai un pic cu tine și să vezi ce stă în controlul tău și ce nu. S-ar putea ca uneori să fie o falsă iluzie că tu ai putea interveni să schimbi frustrarea aia. Dacă nu e în controlul tău, dacă e cauzată de ceva exterior, cred că cel mai sănătos e să te împaci cu sentimentul respectiv.

Diana Buluga

Totodată, Diana crede și în exteriorizarea sentimentelor, frustrarea e adesea conectată cu furia. Or, dacă lăsăm furia acolo, să se adune, fără a o exprima, pot apărea niște blocaje emoționale și niște explozii pe care uneori e prea târziu să ne dăm seama de unde să le apucăm, de la ce au pornit.

Exteriorizarea se poate întâmpla prin diferite forme, de la a desena freestyle, fără să-ți impui ceva, până la sport și, de ce nu, până la exerciții de sinceritate cu persoana față de care simți (n.r. frustrarea).

Diana Buluga

Pentru noi, după călătoria prin Muzeul Frustrărilor, concluzia e acceptarea. Poate pare un concept abstract, cu care nu poți face mare lucru pe moment, dar e bine să-ți iei timp să vezi frustrarea ca ceva nu atât de negru. Ia-o și întoarce-o pe toate părțile, trage-o de coadă, tachineaz-o așa cum te-a tachinat ea pe tine. Transform-o în artă. Vezi cum arată. Poate o să te împaci cu ea după ce o închizi într-o ramă și o numești „Muzeu”.

P.S.: Știm, e un drum lung – un text lung. Îți mulțumim dacă ai ajuns până aici (fără să te frustrezi).

P.P.S.: Îți mulțumim și dacă te-ai frustrat. Poate ne lași un comentariu cu frustrările tale. Fii sincer și ține minte: nu ești singurul frustrat.

tejgheaua de lemn masiv de la camino cafe, tabloul cu o personalitate regală și lămpile în formă de flori mari albe

Camino Cafe – În drumul tău

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Ca orice alt om în Cluj, ești în treacăt, grăbești pasul pe străzile pavate cu piatră, ochii îndreptați către ecranul luminos, picioarele merg în sincron, pășești neatent. Îți scapă. Îți scapă momente, fețe, locuri, experiențe. Dar datorită acestui articol, poate data viitoare când treci grăbit prin centru, pe strada Samuel Micu, nu o să-ți mai scape acest loc. Stă pitit în a sa unicitate și se numește Camino Cafe.

Aflat în cadrul Camino Home, un hotel cu la fel de mult șarm, cafeneaua s-a deschis primăvara aceasta.

Totuși nu cred că am putea să o catalogăm ca o simplă cafenea, nu este locul unde vii doar ca să îți iei doza de cofeină. Nu poți intra grăbit, lua o cafea la mână și apoi să te grăbești în continuare, precum ai putea face în multe alte locuri din Cluj.

Treci pragul și un decor aproape magic îți acaparează universul vizual. Un covor roșu cu frumoase detalii brodate, lămpi și scaune vintage, plante maiestuoase și o muzică calmă te întâmpină aici. Atenția la detalii este punctul forte al Camino Cafe, de la farfuriuțele pe care stau ceștile cu cafea, până la designul de pe paharul de hârtie (în caz că decizi să iei cafeaua to-go, fiindcă e prea bună și, totuși ești clujean, trebuie să fugi undeva, nu-i așa?).

Cafeaua e spumoasă și călduță, este servită mereu într-o altă ceașcă unică. Dacă vrei să te relaxezi, poți savura și alte băuturi, fără cofeină sau cu mai puțină cofeină, precum o ciocolată caldă sau un chai latte. Și pentru o doză de indulgență maximă, poți alege din selecția lor de dulcegării și să te delectezi cu biscuiței, un brownie sau o felie de prăjitură proaspătă.

Pe lângă atmosfera călduroasă, oamenii zâmbitori, scaunele confortabile și cafeaua delicioasă, chiar și drumul până la toaletă este de-a dreptul feeric. Cobori niște scări întunecate și în jurul tău sunt doar tablouri, plante și pereți din piatră.

Robert, cel pe care l-am întâlnit acolo, deși este pasionat să facă cafele, precum se impune titlul jobului de barista, spune că aspectul său preferat în acest job este să vadă oameni zâmbind, socializând, petrecându-și timpul liber în bucurie și armonie. Spune că obiectul său preferat este fotoliul din colț, fiindcă e „magic”, te poți relaxa pe el, savurând o băutură făcută cu răbdare și pasiune, având privilegiul să vezi și tot localul, dar și trecătorii de pe stradă.

Acesta este Camino Cafe: este despre a cunoaște oameni, despre intimitate, despre momentul de „respiro” într-un oraș aglomerat. O perlă ascunsă în inima Clujului, despre care și Robert spune că nu ar schimba nimic, doar că dacă ar putea l-ar face mai mare. Dar până la urmă, și ce dacă e mic? Toată lumea știe că perlele sunt mici.

Sinestezie, artă și desert

2 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Sinestezie, sinestezii: asociație între senzații de natură diferită care dau impresia că sunt una simbolul celeilalte

Artă pe papile gustative

Azi avem chef de artă, ne simțim sentimentali și vrem să profităm de asta, căci frigul încearcă să ne intre în oase tot mai mult pe zi ce trece. În ceața dimineții, culorile orașului se văd diferit – cumva ca-ntr-un tablou pictat cu acuarele – și ne sunt de ajuns pentru a ne imagina toată arta din lume. Dar parcă lipsește ceva. Căutăm asul din mâneca orașului și vrem să descoasem orice ne iese în cale, să descifrăm simboluri și taine. Așa am descoperit Iris Délice, o cofetărie aparte, cu produse artizanale și un meniu conceptual, care reușește să creeze „asocieri între culoare și gust, formă, textură și cantitate”.

Orice operă de artă răsare dintr-o sămânță numită concept. Iris Délice a crescut cu grijă această sămânță până i-a putut culege roadele dulci. Acum, cofetăria se poate mândri cu un meniu conceptual impresionant și cu o identitate vizuală atent creată de niște oameni pasionați și creativi.

Meniul conceptual leagă produsele în toate aspectele lor: savoare și ingrediente, textură și aspect și nu în ultimul rând, etic și filosofic.

Iris Délice

De la cerc la pătrat

Suprematism, minimalism și sinestezie sunt elementele ce au transformat călătoria Iris Délice într-una memorabilă, atât pentru creatori, cât și pentru cei care gustă și se bucură de prăjiturile care mai de care mai frumoase.

Noi suntem de părere că avem multe de învățat de la Iris Délice, de pildă cum să aduci un fir narativ la realitate, cum să crești o idee până la ceva real, vizibil. Pornind de la dorința de a păstra deserturile în centrul atenției, echipa a creat mai întâi galeria în care să expună opera de artă: un muzeu alb, minimalist. Apoi a urmat alegerea unui simbol care să centralizeze întregul concept, iar acesta a fost irisul.

Irisul are un rol esențial în a regla cantitatea de raze luminoase care pătrunde în ochi. El se micșorează sub influența luminii puternice și se mărește când caută mai multă informație. Acest reflex pupilar fotomotor și pigmentarea irisului s-a legat (pentru noi) de capacitatea cofetarului de a mânui ingredientele pentru a produce reacții în mintea degustătorilor.

Iris Délice

Abstractizarea irisului uman și a mișcării naturale a acestuia a condus la decorația de pe peretele cofetăriei. Pentru noi a fost un soi de ochi ce te privea admirând delicatesele din vitrină, neștiind dacă și ce să cumperi sau dacă ești într-o galerie și vei da curând peste un semn indiscret cu textul „Nu atingeți!”.

Sigur nu vei găsi unul la Iris Délice, dar ce vei găsi este o față prietenoasă care te întâmpină și îți împachetează cu grijă comanda: Adrian. De la el am aflat că cel mai special aspect legat de cofetărie este viziunea afacerii.

Locul ăsta nu-i finit. Locul ăsta nu are viziunea „bani”. Locul ăsta are viziune infinită, să aducem calitate superioară în viețile oamenilor, în viețile clujenilor. Asta e ceva infinit. Niciodată nu o să ajungă la toată lumea. Asta îmi place cel mai mult aici, e ceva ce n-aș vrea niciodată să modific: viziunea.

Adrian

Simboluri și întâmplări

Nu durează mult până să observi atenția oferită până la cele mai mici detalii și rigurozitatea cu care e construit fiecare colțișor, fie el un colț de blat, un colț de croissant sau un colț din încăperea înaltă a cofetăriei de pe strada Ferdinand numărul 27. De la mireasma de patiserie caldă, până la conversațiile cu Adrian totul te îmbie să rămâi cât mai mult acolo și să-ți fie drag de un loc frumos. Adrian e fascinat de comunicare și de conexiunile pe care le poate face cu fiecare persoană ce pășește în cofetărie. Nu putem vorbi despre Iris Délice fără să vorbim despre sinestezie și simboluri, iar acest aspect se reflectă și în conversațiile pe care Adrian le are cu clienții. Ne-a povestit cum a remarcat că o fată purta un medalion deosebit și au început să discute despre simbolul desenat pe acesta. Din vorbă în vorbă, au ajuns la subiecte comune, iar asta i-a adus bucurie lui Adrian, să găsească (fără să caute) o persoană cu aceleași credințe.

În timp ce admiram patiseriile din vitrină, Adrian ne-a povestit încă o istorioară simpatică. Într-o zi, în ciuda eforturilor sale de a împacheta perfect o comandă de prăjituri, situația s-a întors la 180 de grade. La propriu! Clienta a luat cutia cu prăjituri și, refuzând categoric o pungă pentru aceasta, a întors cutia și a pus-o înclinată la ea în geantă, creând o „prăjitură mai mare”, dacă putem spune așa. Să dăm vina pe Adrian nu putem – el i-a sugerat să ia o pungă. Să ne supărăm pe femeie? Ea, drăguța, poate a vrut să creeze propriul concept artistic cu prăjiturile comandate: să combine toate culorile, toate ingredientele într-un amestec. În fond, dăm vina pe gravitație, dacă chiar ne dorim să arătăm cu degetul. Produsele artizanale Iris Délice nu sunt imponderabile. Încă.

P.S.: Echipa Iris Délice a realizat și un videoclip de prezentare foarte plăcut vizual, așa că îl lăsăm aici pentru doritori.

P.P.S.: Dacă după vizionarea filmulețului ți se face poftă de ceva dulce, să nu vă fie cu supărare. Ne vedem la Iris Délice!

Din iubire și pasiune pentru cafea

6 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

11:11. E semnul tău să-ți începi ziua cu o cafea bună. Știți deja că ne plac spațiile aparent mici, pentru a găsi ulterior o lume mare, cu cât petrecem mai mult timp într-un loc. Așadar, am intrat în cafeneaua ruya., unde ne-am simțit ca acasă din secunda în care am luat loc pe scaun. Decorată în stil urban, încăperea te îmbie să stai la povești, fie că alegi să îl descoși pe Mihai, un adevărat artist al cafelei, în timp ce îți pregătește comanda, fie că te așezi în fața oglinzii și stai la o discuție cu tine însuți. Uitându-ne în oglindă și observând cum ni se schimbă starea pe măsură ce mai sorbim câte o gură din cafea, ne-am uitat cu coada ochiului la oamenii ce treceau pragul rând pe rând. Chiar dacă poate nu se cunoșteau atât de bine, odată ce erau în Ruya parcă uitau de orice inhibiție și deveneau prieteni. Eram noi, oglinda și o mare familie care se întâlnea la povești.

În timp ce ne pregătea cafeaua, Mihai ne-a povestit că Ruya nu e doar o cafenea, nu e un loc unde petreci 10 minute să te încălzești și apoi pleci. E mai mult un loc de întâlnire: întâlnire cu sinele, întâlnire cu prietenii, întâlnire de idei faine din care rezultă proiecte de succes. E un loc unde cine se aseamănă se adună, dar și un loc unde poate veni oricine caută un loc al său, liniștit și confortabil.

Se întâmplă multe la Ruya, de exemplu, în mai 2023 cafeneaua s-a transformat în scena unor tineri artiști care au interpretat piese cu tentă de jazz pentru întreaga familie Ruya. Anais, Marco, Mirel, David și Fabian s-au simțit în largul lor și au reușit să creeze atmosferă chiar mai bine decât se așteptau. Câțiva dintre ei ne-au scris câteva rânduri de apreciere pentru Ruya și pentru oamenii care fac totul posibil.

View this post on Instagram

A post shared by ruya. (@ruyacoffee)

Iubesc Cafeneaua Ruya! În primul rând, cafeaua e întotdeauna foarte bună, că e espresso, flat sau cold brew, am fost mulțumit tot timpul. Barista sunt super nice și poți să-ți faci o relație de prietenie cu ei foarte ușor, mai ales dacă mergi des. Sunt ușor de abordat și foarte amabili. Personal, cunosc și patronii cafenelei și pot să spun că sunt niște oameni foarte speciali, iar calitățile cafenelei îi reflecta și pe ei.

David

David precizează că cei mai faini sunt oamenii care merg la Ruya. El petrece mult timp acolo și a observat cum s-a format „o comunitate foarte cool, deschisă și primitoare”. Marco spune că nu doar el și trupa s-au simțit bine, ci și oamenii ce au venit, nu numai prietenii lor, dar și oameni de pe strada.

Auzeau muzica și se opreau să asculte și își luau o cafea.

Marco

Am aflat că ideea concertului a fost a patronilor de la Ruya, Timeea și Titus, iar cu ajutorul lor artiștii au reușit să creeze o atmosferă interesantă. Marco este de părere că mai multe cafenele sau localuri ar trebui să organizeze mai multe concerte de jazz: „Muzicieni sunt peste tot!”.

Ruya e un loc fain pentru a te conecta cu alte persoane în timp ce stai și bei o cafea bună. Atmosfera e relaxantă, iar oamenii care vin acolo sunt doar pe good vibes și nu mai simți agitația specifică de Cluj. Pe lângă asta au fost deschiși să fie muzica live în locația lor, ceea ce nu prea găsești în Cluj din păcate. Prin muzică lumea se conecteaza mult mai ușor și a fost o ocazie faină să facilităm lucrul asta prin jam-ul nostru.

Fabian

După cafeaua de specialitate din Europa, Mihai ne mărturisește că un alt aspect care face Ruya un loc unic e designul cănilor făcute de Mandi, o artistă prietenă cu Timeea și Titus.

Ruya este visul pe care prietenii mei au reușit să și-l împlinească și mă bucur enorm că am reușit să contribui și eu la el prin crearea cănilor. Atunci când primești o comanda de la un prieten, procesul de creație devine mult mai intens, deoarece intervin sentimentele. Nu e nimic mai plăcut decât să lucrezi cu sufletul pentru persoanele dragi.

Mandi (Menderis)

Inspirația pentru crearea cănilor i-a venit după ce a făcut prima vizită a spațiului ce urma să devină cafeneaua Ruya. Designul pereților a constituit o sursă mare de inspirație pentru textura pe care le-a dat-o cănilor.

View this post on Instagram

A post shared by ruya. (@ruyacoffee)

View this post on Instagram

A post shared by Menderis (@menderi.s)

Alegerea paletei cromatice are și ea o poveste în spate. Sunt aceleași culori pe care le-am folosit cu un an în urmă la crearea cănilor pentru nunta prietenilor mei și care au fost date în semn de mărturii invitațiilor. Astfel, Ruya devine continuarea unei povești de dragoste care a început între doi oameni frumoși și care se continuă cu iubirea și pasiunea pentru cafea.

Mandi (Menderis)

Interiorul Dusty Sounds, rafturi cu discuri de vinil, albume, postere cu trupe

Nostalgie regăsită între discuri de vinil

2 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Imaginează-ți că e weekend și ți-ai terminat toată treaba. Vrei să te relaxezi ascultând niște muzică. Primul instinct e să scoți telefonul din buzunar, să deschizi Spotify și să dai play. Atât de simplu. Doar că… asta ai făcut toată săptămâna: dintr-o simplă apăsare a unui buton ai avut la dispoziție toate genurile muzicale, toate melodiile preferate și nu ai depus niciun pic de efort. Dar acum vrei ceva diferit. Un CD poate? O casetă? Poate nu-ți amintești cum arată o casetă și poate că un CD nu-ți oferă satisfacția de care ai nevoie.

Atunci te gândești să scoți de la naftalină un disc de vinil. Fie că ai unul rămas de la bunici, din podul casei, fie că ai primit unul mai modern, acum că moda discurilor de vinil se întoarce, odată ce ai pus acul pe disc este stabilită atmosfera perfectă.

Cam așa vedem noi o după-amiază reușită. Iar imaginea nu ar fi fost completă fără să găsim întâmplător o ușă mică, aproape acoperită de iederă, ascunsă în capătul unui gang pe la mijlocul bulevardului Eroilor, ușa magazinului de discuri de vinil Dusty Sounds.

Dacă pentru noi Dusty Sounds Record Shop e o lume a muzicii, a nostalgiei și a emoției de a asculta Pink Floyd (sau artistul tău preferat) pe un disc de vinil, pentru Daniel, proprietarul magazinului, e a doua casă.

Anul acesta fac 10 ani de când am deschis, iar în cei 10 ani am petrecut mai mult timp aici decât acasă.

Daniel

Când era copil, Daniel obișnuia să asculte povești la casetofon, acesta fiind pentru el cel mai drag obiect din magazin. Din casa bunicilor săi, a adus radioul și telefonul ce constituie acum decorul de pe unul din dulapurile pline cu discuri. Aproape toate obiectele de decor din magazin sunt aduse de Daniel, dar ocazional a mai primit câteva donații din partea clienților, precum un magnetofon sau alte obiectele uitate la magazin din greșeală.

Pasiunea lui Daniel a început în copilărie, de la discurile de vinil cu povești. Copilul a rămas impresionat de cum obiectul ce se învârtea cu un ac pe el îi oferea atâtea povești frumoase. Când a crescut s-a reîntâlnit cu discurile. Înainte de 2010, Daniel a petrecut o perioadă de timp în Anglia, unde discurile se găseau la târguri de vechituri și erau niște chilipiruri. În acel moment a realizat că își dorește să aibă și el discuri. Acumulând o colecție imensă – peste 10 mii de albume – s-a străduit să le aducă în țară și să deschidă magazinul. Colecția sa e mereu în creștere, oamenii pot veni cu discurile care nu-și mai au locul în casele lor, iar Daniel alege ce simte el că se potrivește în magazin. Și ca un iubitor adevărat de discuri, și-a păstrat acasă propria colecție, aproape la fel de mare ca cea din Shop.

Acum mult timp, când magazinul de discuri de vinil era unul din puținele astfel de magazine din țară, venise un turist cu care Daniel a schimbat câteva vorbe. Din discuția lor, a observat că acest personaj era foarte entuziasmat de povestea Dusty Sounds și de felul în care a început afacerea, dar nu au reușit să vorbească foarte mult, Daniel având ceva treabă în afara magazinului. Când s-a întors a avut parte de o surpriză pe care o ține minte și astăzi. Te-ai aștepta, poate, ca un fan înrăit să lase date de contact, o comandă de discuri sau să-și aducă prietenii să viziteze noua atracție, dar Daniel a fost întâmpinat cu… un cheesecake. Un cheesecake lăsat pe preș, cu un bilețel de apreciere.

De atunci, Daniel nu l-a mai întâlnit pe respectivul turist, dar spune că a ținut magazinul deschis special pentru el.

Practic pe el îl aștept. De asta am ținut afacerea așa mult. 🙂

Daniel

Noi știm că glumește și că Dusty Sounds va rămâne locul de suflet al multor pasionați de sunetul autentic ascultat pe discuri de vinil sau al nostalgicilor cărora le e dor de o chermeză în stilul anilor ’70-’80.

Daniel se ocupă singur de toată afacerea și recunoaște că sunt lucruri mici care pot fi îmbunătățite. Având foarte multe discuri, nu toate au prețul afișat, iar praful se pierde uneori printre rafturi și printre detaliile din decorul camerei cu tavan înalt. În fond, pentru noi toate astea fac parte din farmecul Dusty Sounds, unde, contrar numelui, sunetele nu sunt niciodată prăfuite, ci răsună armonios de fiecare dată când intri în magazin. Poate pare un spațiu mic, dar odată ce-i treci pragul, te poți pierde cu orele în sutele de discuri din toate genurile muzicale.

P.S.: Ai grijă când intri, asigură-te că nu e un cheesecake lângă prag.

P.P.S.: Dacă nu e un cheesecake, adu-i tu unul lui Daniel. O să te țină minte.

De pe plajele din Bali până pe Traian Moșoiu, Cluj-Napoca

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

E aproape miez de toamnă și vremea ne face să ne gândim de două ori înainte să ieșim din casă. Mai-mai ne-am amâna toate ieșirile pentru când e puțin mai cald. În general nu suntem genul care își calculează data în care sunt după calendarul de vară: nu spunem, de pildă, că azi e 99 august, dar uneori ne gândim cu dor la vară, la soare și la vacanțe exotice. Dar în noiembrie, în Cluj, cel mai apropiat lucru de o vacanță e să stai să te bronzezi la bec. Sau cel puțin, așa credeam până acum. De voie, de nevoie, am ieșit din casă și întâmplarea a făcut ca în timp ce treceam pe strada Traian Moșoiu, cu fularul până sub nas și ochii aproape în pământ, ne-a atras atenția un paravan din stuf lângă o clădire din cărămizi și un easybox. Ridicându-ne privirea, am observat semnul pe care scria Curățătorie, Croitorie, Shop și Cafenea și ne-a stârnit curiozitatea destul cât să intrăm. Și să stăm la povești.

Indicatoare spre Paraisio

Interiorul Paraisio, cu vedere spre croitorie

Cum a apărut paradisul în oraș?

Afacerea inițială consta în croitoria și curățătoria BioWash, iar după ce s-au relocat pe Traian Moșoiu, din 1 iulie au completat spațiul cu magazinul și cafeneaua Paraisio.

Pasionată de locații exotice, Andreea, fondatoarea brandului, s-a gândit să aducă înapoi acasă câte o părticică din fiecare destinație în care a călătorit. Împreună cu soțul ei, Andreea a conceput designul astfel încât totul să fie din materiale naturale precum lemn și ratan. Plasticul nu-și găsește loc în paradis, iar accentul se pune pe creația umană. De la scaune și mese, până la lămpi și perne realizate manual în Bali, fiecare obiect poartă amprenta Andreei. Micile detalii precum ghivecele îmbrăcate în ratan sau iută, ștenderele din bambus, pietrele aduse de la râu sau oglinda – pe care a pus rafie, bucată cu bucată, cu mâinile ei – fac spațiul unul cu adevărat unic. Chiar și cabina de probă e creată precum un baldachin de plajă, pentru ca în timp ce probezi o rochie sau o bluză să te poți imagina pe malul apei azurii din Seychelles. Pe lângă partea de concept și design, Andreea lucrează în croitorie și creează modelele unice ce ajung pe umerașe în magazin sau direct către clienții săi.

Andreea muncește foarte mult singură, vopsind țesăturile și lucrându-le manual. Pentru ea, tot ce face e un proces de creație și consideră destul de dificil să explice altcuiva viziunea pentru un viitor proiect. Așadar, croitoria nu are mulți angajați, dar are câteva mâini muncitoare care îi fac posibile ideile. Cele două ajutoare de neînlocuit sunt mama sa, care croșetează și tricotează manual și o croitoreasă. Împreună au grijă ca totul să fie așa cum și-a imaginat clientul.

De la viziune la piesa vestimentară favorită

Dacă vrei să comanzi ceva de la Paraisio vei avea parte de o conversație cu Andreea, în locul unor click-uri pe un site impersonal. Ea descrie locul ca fiind unul de suflet din toate punctele de vedere tocmai pentru că întreg procesul de a comanda o anumită haină e unul personal. Andreea ia legătura cu fiecare client, se asigură că mărimile sunt cele potrivite, se consultă cu fiecare persoană ce comandă o ținută pentru a reuși să trimită un colet personalizat, de calitate. Iar atenția la detalii și dedicarea față de ce înseamnă întreg brandul se observă atât în magazin, cât și în relațiile de durată pe care le creează cu clienții.

Paradisul ascuns de pe strada unde cei mai mulți trecători sunt studenții ce merg spre facultate a atras noi admiratori odată ce Andreea a început o colaborare cu artista Vlăduța Lupău. Ușor, ușor, mai multe persoane publice au apreciat brandul creat cu atâta grijă și suflet de către Andreea.

P.S.: Dacă ți-am stârnit cheful de vacanță, fii pe pace. Încă e timp să cauți un zbor spre paradis și să profiți la maxim de zilele libere de la finalul lunii.

P.P.S.: Iar dacă nicio ofertă nu e destul de avantajoasă pentru tine, poți trece oricând pe la Paraisio să savurezi o cafea sau un cocktail la cafenea și să te simți ca-n paradis.

câinele pechinez Peanut în față la Și Coffee Shop

Și… vii cu noi să ne bucurăm de lucruri mici?

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Ieși de la Bookstory (pentru că ultimul nostru articol ți-a stârnit cheful de lectură) și ți-e poftă de o cafea și o gustare și poate să te joci cu cele mai drăguțe figurine cu căței. Noi ne-am oprit la Și Coffee Shop și nu ne-am putut abține să nu-l mângâiem pe Peanut, un pechinez ce-și acompania stăpânii în fața localului. Și nu e neapărat despre câini, dar poate fi. Poate fi despre orice vrei tu și mai mult.

În spatele a ceea ce se vede a fi o ușă îngustă, două ferestre înalte cu două băncuțe în față, se ascunde o mică lume caldă și primitoare. De la mâncare, până la design și apa din partea casei Și te lasă să transformi orice ieșire aici în ce vrei tu. Fie că ești cu un grup mai mare, fie că ai ieșit la brunch cu un coleg de muncă sau cu un prieten cu care nu te-ai mai văzut demult, te poți așeza la masă, la bar sau la fereastră. Noi recomandăm să te așezi la fereastră și să privești oamenii care trec.

Nu știm exact de ce, dar poate fi o activitate relaxantă să ghicești când va trece următorul câine sau ce culoare va avea bicicleta de după el. Nouă ne place să ne gândim la posibile conversații pe care le au trecătorii în funcție de mers sau de gesturi. E un exercițiu de imaginație care merge perfect cu o cafea caldă de dimineață, când oamenii ce trec pe Eroilor sunt grăbiți și singurul care pare a avea tot timpul din lume ești tu. Și cine știe, poate timpul chiar se oprește când te bucuri de lucrurile mici.

Peanut imaginându-și ce gândesc trecătorii pe Eroilor

Și... decor din cafenea

intrarea bookstory, usa îngustă cu cărți în vitrină

Fiindc-aflase dintr-o carte… o poveste

2 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Am deschis în 2012 o ușă îngustă în centrul Clujului, ca în cărțile cu Mary Poppins, o ușă peste care oamenii au început sa dea din ce în ce mai des, cu multă mirare și entuziasm. Am umplut camera din spatele ușii cu cele mai frumoase povești pe care le-am găsit și am început să le povestim începuturile, ca apoi să le lăsăm să plece acasă cu noii lor stăpâni, aleși pe sprânceană ca în magazinul bătrânului Olivander, din Diagon Alley. Librăria rămâne locul în care se întâmplă întâlnirea cu cartea și un spațiu al educaţiei şi curiozităţii, al detaliilor mărunte care să intuiască şi să croiască impulsul narativ al fiecărui cititor. Este și locul care ajută cel mai mult diversitatea editorială și colecțiile din afara mainstreamului.

Bookstory

Interiorul Bookstory și zona dedicată copiilor

Rafturi cu cărți în Bookstory

În spatele unei cutii mari cu cărți, se ascunde Ana care ajută un client să găsească o hartă, în timp ce despachetează noile produse pentru a completa rafturile din librăria independentă Bookstory. În meseria de librar, Ana găsește bucurie în interacțiunea cu cititorii, mai ales în interacțiunea cu copiii. Iar în subsolul delicatei librării, se ascund locurile de citit: băncuțele dintre rafturile cu cărți, unde doritorii pot petrece o după-amiază cufundați într-o carte bună.

E interesant cum nu oricine știe cum să ajungă în acest subsol magic. Deși există un semn care te îndrumă spre subsol, pentru noi a fost ca și când o forță neștiută, un glas neauzit ne-au împins printre rafturi și ne-au ridicat privirea spre intrarea secretă. Am găsit Narnia a doua oară!

Dar în loc de ușa șifonierului, treptele timide din lemn ne-au deschis ochii spre un loc liniștit, un loc unde dacă te lași dus de cuvinte, desenele de pe pereți parcă prind viață.

Chiar dacă cei care intră pentru prima oară poate nu coboară scările, subsolul nu e uitat de lume. E spațiul unde au loc multe lansări de carte, ateliere pentru copii sau ateliere de psihologie, acestea fiind doar câteva din evenimentele care fac librăria un spațiu unde creativitatea și curiozitatea se îmbină. Când am trecut noi pe la Bookstory, era în toi proiectul „Cărți care vindecă”, un schimb de cărți în care oricine poate lasă o carte și câteva cuvinte pentru următorul cititor. Aceasta urma să fie împachetată și aleasă de un alt cititor, fără a fi răsfoită înainte sau judecată după copertă.

Întâlnire pe nevăzute cu o carte de la schimbul de cărți între cititori

Perete pictat la subsol

Se întâmplă multe lucruri frumoase în micuța librărie, iar pentru noi e ca un colț de rai, în care nu am muta nici un fir de praf care pare nelalocul său. Dar Ana ne-a mărturisit că are câteva idei pentru a transforma Bookstory într-un spațiu și mai frumos. Spre exemplu i-ar plăcea să existe o cale de acces din librărie către o curte interioară, unde ar putea avea loc lansări de carte sau ateliere în aer liber, atunci când vremea permite. Imaginația ei nu are granițe, o altă idee simpatică fiind pictarea unui mural pe peretele din exteriorul librăriei. Dar nu orice mural! Ana își imaginează peretele din gang ca o fereastră uriasă prin care să vezi interiorul librăriei. Ea ar ruga artiștii din Cluj să picteze pe perete ceea ce s-ar vedea în interior, dacă în loc de tencuiala care stă să cadă ar fi o fereastră. Nouă ne surâde ideea Anei și ne-ar plăcea ca într-o zi, când mai trecem pe lângă Bookstory, să vedem muralul pe perete. Voi ce credeți?

Cum arată acum peretele exterior care poate fi pictat

Cum ar arăta peretele din gangul de lângă Bookstory pictat

P.S.: Dacă mergi la Bookstory, s-ar putea să nu te saturi după o singură carte și să revii a doua zi sperând că nu ți-a ocupat nimeni locul preferat dintre rafturi, unde e confortabil și te simți îmbrățișat de poveștile copilăriei.

P.P.S.: Dacă ți-e ocupat locul, e posibil să fim noi. Ne place să stăm acolo. Ne cerem scuze, dar nu ne pare rău.

oameni la coadă în cafeneaua Ibric, o mașină de cafea pe care scrie IBRIC, plante și mobilier din lemn cu sertare vopsite turcoaz

Un pitic atât de mic, joacă șah într-un IBRIC

2 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Un pitic atât de mic, făcea baie într-un ibric… Ne-am amintit de această parte a unei poezii pentru copii când ne plimbam într-o seară pe strada Gheorghe Șincai și ne-a atras atenția un semn luminos. Literele I B R I C străluceau prin geamul unei cafenele mici și parcă ne făceau în ciudă că n-aveam timp atunci să ne oprim puțin să bem ceva. Dar credem că așa a fost să fie. Dacă nu am fi plecat atunci și nu am fi revenit a doua zi, nu l-am fi întâlnit pe Abel, fondatorul Ibric Coffee Shop. Am stat puțin la povești și am aflat că Ibric a fost gândit, la început, drept un loc pentru el, un loc unde să-și poată bea cafeaua în liniște, un spațiu unde să se simtă bine, să fie o parte din el. Ibric este acum un loc pentru oameni, un loc despre oameni.

Cele mai frumoase sunt discuțiile de dimineață cu oamenii sau partidele de șah. Posibilitatea de a veni la Ibric și a juca o partidă a prins contur în pandemie, când cafeneaua nu se bucura de atâția oameni cum sunt acum zilnic la Ibric. Atunci, Abel a adus de acasă măsuța de cafea făcută de el și a transformat-o într-o masă de șah, unde se juca împreună cu un angajat. Acum oricine poate savura o ceașcă de cafea caldă lângă piesele de șah, așteptând un doritor să facă prima mutare. Și fii pe pace, așteptarea nu va fi prea lungă. Ne-a șoptit cineva că există un grup mare de jucători de șah și iubitori de cafea.

În Ibricul din cafenea nu am găsit niciun pitic. Cine știe, poate piticul era tipul cu un singur picior care s-a oprit la Ibric să povestească în detaliu despre o lume paralelă. Acum câțiva ani, acest personaj a lăsat la cafenea un bilețel cu instrucțiuni despre portalurile lumii pe care o descrisese. Lui Abel i-a rămas în minte această întâmplare, considerând-o un scenariu foarte mișto pentru un film. Din păcate, se pare că timpul ar fi rătăcit bilețelul cu detalii despre universul paralel. Însă, dacă ești curios poți încerca să-l cauți pe panoul cu bancnote din toate colțurile lumii și cu bilețele de la oameni. Legenda spune că trebuie să fie pe acolo.

Și nu, panoul nu a fost creat pentru potențiale scenarii de film despre universuri paralele, ci pentru ca cei care nu își permit să cumpere ceva să se încălzească, să poată lua cu împrumut o bancnotă de pe panou, lăsată de un alt om bun. Acest dar de suflet a devenit o inspirație pentru vizitatorii din alte țări, care au lăsat și ei un cadou pentru ceilalți, făcând cinste în propria monedă.

P.S.: Dacă treci pe la Ibric, nu căuta piticul, ci uită-te pe panou după biletul acela. Dacă îl găsești, scrie-ne. Suntem tare curioși…

P.P.S.: Scrie-ne și dacă nu-l găsești. Și lasă pe panou un dar de suflet pentru cineva. Într-o lume paralelă vei primi înapoi înzecit!

Hai cu noi să ceri punguțe cu iarbă la The Guild Hall, un „board game anticafe”

2 Comments / Articole / By vedericlujene

Ai 6 ani și te joci Nu te supăra frate cu familia. Bunica te lasă să câștigi pentru că nu vrea să te superi și să arunci cu tabla de joc după motan. Toți se bucură de bucuria ta și se naște în tine o mică pasiune pentru jocuri. Cu fiecare Crăciun, îți completezi colecția cu încă o lume nouă care te lasă să visezi, să speri și să-ți imaginezi lucruri magice, imposibile, incredibile.

Acum ai crescut și fie că ești un mic geek, dornic de o competiție de D&D (Dungeons and Dragons), fie că ești un nostalgic ce-și amintește cu drag de certurile pentru oile din CATAN sau ți-e dor de vremurile din liceu, când tu și prietenii tăi vă cheltuiați toți banii pe Cards Against Humanity, am găsit un colț de rai pentru tine.

We work hard, we play hard(er) se poate spune că e motto-ul celor de la The Guild Hall, un board game anticafe, care e totodată și un spațiu de coworking sau gazdă pentru diferite evenimente din sfera jocurilor. Curioși să vedem care e atmosfera într-un astfel de loc, le-am făcut o vizită și ne-am bucurat să fim primiți cu brațele deschise, mai-mai să ne trezim în mijlocul unei partide de joc. Din păcate noi am mers într-o zi de joi, dar, dacă mergi cu mintea deschisă și cu chef de a cunoaște oameni noi, miercuri și vineri, din două în două săptămâni poți participa la Meet & Play.

E simplu: intri în universul jocului, iar în pauzele de cafea ieși din joc și împărtășești experiența cu ceilalți și îți faci prieteni.

O dată pe săptămână, echipa The Guild Hall ia o pauză de la muncă, bucurându-se și ei de jocurile de pe rafturi. Dacă și ție ți s-a întâmplat să te joci cu prietenii și să fii pe o totală altă hartă decât restul echipei tale, cei de la The Guild Hall ne-au mărturisit că și ei au pățit-o de câteva ori. E ok, se întâmplă chiar să nu-ți dai seama nici până la finalul jocului. Iar dacă ai fost la o seară de jocuri și te-ai făcut de râs sau i-ai făcut pe ceilalți să râdă, fii pe pace, vorbele tale vor rămâne scrise în Excel-ul The Guild Hall cu vorbe de duh. Cine știe, poate ești chiar tu cel care a cerut nu doar un joc, ci și punguțe cu iarbă. Noi nu judecăm.

P.S.: La Guild Hall chiar se găsesc punguțe cu iarbă. Dar nu, nu felul ăla de iarbă. Iarba sau plantele artificiale sunt pentru miniaturile folosite în jocurile tale.

P.P.S.: Ca orice punguțe cu iarbă, te ajută să-ți creezi propriul univers, cât mai realist posibil.

P.P.P.S.: P.P.S.-ul de mai sus e o glumă și trebuie tratată ca atare.

role de filme alb negru și color întinse în Grain Lab

Locul ăla fain din Cluj unde îți duci amintirile la developat

2 Comments / Articole / By vedericlujene

Mai știi când făceai curățenia de primăvară în pod la bunica și găseai role de film ghemuite și vârâte într-un recipient cilindric – același recipient în care, poate, mătușa ta mai ținea nasturi sau medicamente?

Andreea lucrează de puțin timp la Grain Lab, laborator și studio foto, iar cel mai mult îi place să taie filmele, pentru a putea fi păstrate în cea mai bună formă de clienții care le aduc la developat. Știe că lucrează cu amintirile oamenilor și pune mare preț pe atenția la orice detaliu pentru ca amintirile tale să-și urmeze drumul spre casă în siguranță. Fetele de la Grain Lab îți împachetează negativele cu grijă, fără să le ruleze și să le înghesuie într-un cilindru mic. În acest mod simplu, vei putea să le scanezi din nou dacă vei mai avea nevoie în viitor.

Toate pozele pe film sunt frumoase, dar am minți dacă am spune că nu avem și noi preferatele noastre. Poate e o chestie de-a generației anilor 2000, dar animăluțele, de orice fel, sunt preferatele noastre atât în viața reală, cât și pe film. Legenda spune că dacă treci seara, când e liniște, pe lângă Grain Lab, sunt mari șanse să le auzi pe fete strigând vacă! sau câine! sau sunt cinci pisici aici!!! atunci când întâlnesc vreun animăluț printre fotografii.

Cererea pentru filmele color e din ce în ce mai mare, dar stocul e deseori limitat pentru că se găsesc destul de greu. Deși poate ar merita să existe „un stoc infinit de filme color”, raritatea filmelor color poate fi privită ca un mijloc de a ne face mai atenți cu filmele pe care le folosim sau ne îndeamnă să experimentăm cu alb-negru. Nu te lăsa păcălit de culorile vibrante ale unei role Kodak PORTRA 400 color. Ai putea fi uimit de viața pe care un film alb-negru o va da excursiei tale la Roma.

Și încă ceva: întoarce-te după filmele tale chiar dacă primești scanările pe mail. Deși Andreea și-ar dori o armată de porumbei călători care să-mprăștie negativele părăsite înapoi spre stăpânii lor, adeseori se întâmplă ca ele să rămână luni întregi pe raft, doar pentru ca apoi să fie mutate într-o cutie uitată de lume, pentru că e nevoie să se facă loc pentru noi amintiri ce-și așteaptă oamenii să le ia acasă.

Vrem să fim sinceri cu tine. Știm la ce te gândești. E un hobby al naibii de scump. Da, așa e. Costă. Costă pentru că e un proces complex, dar rezultatele sunt ce trebuie. Nu trebuie să fii cel mai iscusit fotograf ca să faci magie cu un point-and-shoot. Poți oricând să încerci și să vezi cum e, să te simți ca ai tăi în vacanță la Costinești în anii 80 sau să te simți quirky printre prietenii care fac o mie de poze la fel cu Iphone-ul.

P.S.: Toți facem o mie de poze la fel. E ok, o să le ștergem când rămânem fără spațiu.

Simte, înainte de toate!

2 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

E dis-de-dimineață și te trezește aceeași alarmă de toate zilele. Știi că ai un program încărcat și recunoști cu greu că ai lăsat pe azi ce nu ai făcut ieri. Vrei să bei ceva cald, să te încălzească, să-ți dea energie și poate vrei să vorbești cu cineva la fel de cald. Sau poate vrei să fii tu cu tine și cu gândurile tale când îți bei cafeluța. Noi îți propunem să-ți începi ziua simțind.

Nu trebuie să vezi, nu trebuie să atingi, să vorbești sau să auzi. Gustă.

Încearcă lucruri fără să judeci și vorbește cu oameni chiar dacă nu sunt la fel ca tine. E clișeic să-ți spunem că suntem toți unici, știi asta deja. Vrem doar să-ți amintim că niciodată nu știi cât de faini sunt unii oameni dacă nu stai cu ei la o poveste. Sau la o cafea.

Dacă te-ai uitat la sezonul 12 din Chefi la Cuțite poate ți-l amintești pe Lucian Butnaru, iar dacă ești din Cluj poate ai trecut sau vei dori să treci pe la Cofeels, prima cafenea socială din oraș. Acest proiect a fost fondat de Lucian și demonstrează că nu contează ce greutăți ți-a pus în brațe viața, ci contează ce faci și cât de mare e pasiunea ta.

Lucian Butnaru la barul din cafeneaua cofeels îmbrăcat într-un hanorac cu mesajul Adopt. Don't Shop. — Lucian Butnaru

Cuțitul primit de Lucian la Chefi la Cuțite

Datorită unei finanțări, Lucian a reușit să deschidă Cofeels în 2021. Atât el, cât și mulți din cei care petrec timp la cafenea o consideră drept „un loc în care să-ți dai voie să fii vulnerabil și să discuți și momentele mai puțin ușoare.” Scopul social constă în folosirea majorității profitului pentru sprijinirea persoanelor cu dizabilități.

Experiența sa la Chefi la cuțite a reușit, poate, să facă mai vizibil faptul că oamenii cu dizabilități pot face lucruri de foarte bună calitate. Cel mai vechi angajat din firmă este Mihai, un tânăr creativ pe care sindromul Down nu-l împiedică să-i fie mereu alături lui Lucian. Știe că se poate baza mereu pe Mihai, iar signature blend-ul creat de ei contribuie la imaginea prietenoasă a cafenelei, care a fost observată chiar și de inspectoarea de la ITM. Aceasta l-a recunoscut pe Mihai din designul de pe pachetele de cafea – o mică dovadă că munca lui Lucian își atinge scopul în fiecare zi.

Mihai și un alt angajat la Cofeels în spatele barului — Mihai zâmbind (dreapta)

pachet de cafea cu signature blend-ul lui Mihai — Signature blend by Mihai

Ce-mi propun eu de la viață: să ajut oamenii cu dizabilități să fie primiți cu mai multă încredere în societate: o relație de încredere oameni tipici – oameni atipici.

Lucian Butnaru

Tips: dacă ești pe fugă ia-ți o cafea la pachet și admiră paharul cu mesaj.

P.S.: După ce bei din paharul to-go de la Cofeels sunt mari șanse să simți o nevoie subită de a adopta un animăluț.

View this post on Instagram

A post shared by @cofeels.coffee

P.P.S.: Dacă ești curios de povestea spusă pe larg, Lucian a fost unul din invitații de la TEDxEroilor, în 28 Octombrie 2023 la Casa de Cultura a Studenților Cluj-Napoca. Iată videoclipul de la eveniment, postat de TEDx Talks:

Iar dacă vrei să afli mai multe despre ce e o cafenea socială, lăsăm aici un scurtmetraj numa’ bun, realizat de George Kardoș cu sprijinul lui Lucian Butnaru.

P.S.: La o lună după ce am vorbit prima dată cu Lucian, am deschis Instagramul și prima postare care ne-a apărut a fost una la care nu ne-am fi așteptat.

În poveștile noastre optimiste și numai de bine, Lucian a omis, poate, o realitate crudă cu care se confruntă.

Știm că în viață sunt suișuri și coborâșuri, dar împreună putem să ne sprijinim atunci când totul pare să o ia la vale.

Descrierea postării spune cam tot ce trebuie să știi. Haide să îl sprijinim pe Lucian să-și continue visul!

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de @cofeels.coffee