electric castle

Who is bringing sexy back to Cluj?

Pssst, vă era dor de noi? Știm că de la ultima noastră vedere s-au întâmplat multe în Cluj: festivaluri, turiști dornici să exploreze, copii ce s-au jucat fără nicio grijă în parcuri toată ziua pentru că a fost mult adorata vacanță de vară, dar și cei de-ai casei care au rămas în oraș pentru că, poate, nu i-a lăsat inima să-și îndrepte pașii spre alte locuri. Noi am ales să călătorim prin lume, să vedem alți oameni, să ne facem noi prieteni pe care să-i convingem să viziteze Clujul în viitorul apropiat. Pe scurt – să facem ca întoarcerea acasă să fie dulce și mult așteptată. 

 

În timp ce răsfoiam galeria de fotografii adunate vara aceasta, am dat peste albumul de amintiri de la Electric Castle și ne-am dat seama că încă mai avem multe de împărtășit cu voi: cuvinte rămase nescrise, sentimentele participanților care au împărtășit cu noi experiențele minunate din vara aceasta și credem că ar fi păcat să le păstrăm doar pentru noi. Și nu există zi mai potrivită pentru asta decât chiar ziua în care s-a anunțat unul din artiștii care vor fi cap de afiș pentru Electric Castle ediția a 11-a, ce va avea loc între 16 și 20 iulie 2025, în același loc magic, pe emblematicul domeniu al castelului Banffy din Bonțida.

N-am mai fost de mult la un festival mare și anul trecut am decis că EC ar fi o opțiune bună… și bine am făcut 😁 Ne-am super bucurat de show-uri fantastice, atmosferă faină și oameni frumoși peste tot în jur. Am simțit că e un fest special, mai ales în emoția și bucuria cu care o bună parte din trupele noastre preferate au cântat și interacționat cu publicul, și asta spune multe. Cred că EC e un eveniment la care te simți „ca acasă” înconjurat de prieteni. 😊

Pentru mine EC este un cumul de emoții și momente frumoase. Locuiesc în Amsterdam de șase ani, iar de doi ani vin în Cluj special pentru festival. Ghetele și rochia de festival sunt mereu pregătite în dulap. Anul acesta am avut norocul sa fac poza cu Bonobo (my all times fav artist), și sa vorbesc cu el. Mereu îmi voi aduce aminte de acest moment 🖤

Pentru noi, Electric Castle a însemnat mereu voie bună, prieteni pe măsura și nopti nesfârșite, pline de distracție. Anul acesta am avut plăcerea de a dansa pe melodiile adolescenței noastre ascultându-i pe cei de la BMTH și pe Sean Paul. A fi la festival te transpune într-o alta lume. Pentru acele zile, in acel loc, totul e posibil. Cu prietenii lânga tine, înconjurat/ă de artă, muzica și voie bună te simți invincibil/ă. EC, în special, are o valență aparte pentru noi, fiindcă de la începuturile grupului acesta, veneam la festival; fie împreună, fie separat, însă fiecăruia din noi îi este drag. Experiența unui festival are puterea să-ți hrănească sufletul și să te umple de bucurie. Toate astea sunt amplificate când ești cu prietenii lângă tine! Vom păstra mereu aceste momente memorabile în suflet și suntem deja nerăbdători pentru EC11.

Experiența mea de la Electric Castle a fost minunată din mai multe motive. Am adorat haosul fiecărei zile în care eu și prietenii mei ne pregăteam pentru o nouă zi de festival imediat cum ne trezeam, și dădeam fuga la stația de autobuz pentru a profita cat mai mult de fiecare zi. A fost ca și cum pentru 5 zile am trăit în alt univers, în care tot ce conta era că suntem împreună într-o locație care se simțea izolată de restul lumii și unde cea mai mare grijă era să nu ratăm vreun artist preferat sau foietajele proaspete de la Lidl.

Ca în orice alt an, venirea la Electric Castle este o relaxare. 5 zile rupte de ziua cotidiană, muzică, activități, experiente diverse, oameni în același sentiment. Nu ai cum să te plictisești. Pe lângă concerte, care-s prea multe să ai timp să stai jos, la fiecare pas găsești ceva de făcut. În fiecare zi am făcut ușor 12 ore în picioare, câteodată chiar mai mult. Apoi dormi patru ore și repeți procesul. Ceea ce te ajută să adormi fără dopuri de urechi.

Ionuț și prietenii lui

Experiența la festival a fost una chiar foarte nice pentru noi, de la a fi arși de soare la ploaie și a vedea diferite reacții ale oamenilor pe care a căzut cortul în camping :)) (niste străini care au început efectiv să danseze și să cânte sub cortul picat pe ei). Artiștii la care am mers au fost superbi și nu știu ce minus aș putea spune că a fost… poate legat de băile din camping, dar per total a fost chiar super și o să mai mergem :)))

Pentru fete experiența de a dansa la Electric Castle este una foarte faină. Noi participăm la mai multe festivale și cum se simt aici, nu se simt nicăieri. Din punctul meu de vedere e un festival care pune accent pe oameni și experiență și lucrul acesta se simte. E puțin greu, nu e ușor să pleci în fiecare zi la ora 14 din Cluj spre Bontida și să te întorci acasă după ce a cântat artistul tău preferat, însă eu personal consider ca fetele sunt norocoase. Au oportunitatea de a face exact ceea ce le place și atunci efortul depus clar nu se simte atât de tare. Nu este ușor.. o dată ce ajungem în Bontida începem să ne pregătim (machiaj, păr, costume etc), iar apoi fetele au câte două flashmob-uri pe zi. Ele dansează în condiții neobișnuite. Sunt scoase din zona de confort ceea ce le aduce o evoluție foarte mare ca dansatori și se dezvoltă și pe parte emoțională foarte bine. Fac ce le place si o fac cu mult drag. Este de admirat când un copil reușește atâtea zile să facă față stresului cauzat de factori externi care acumulează și multă oboseala. Desigur, suntem obișnuite cu astfel de evenimente, competițiile internaționale la care participăm noi se desfășoară tot așa pe cel puțin 3 zile și întâmpinăm diverși factori care îngreunează puțin procesul de a dansa așa cum ar trebui, însă nici acolo nu se lasă fetele și dau tot ce e mai bun, drept urmare sunt și campioane mondiale. E pura pasiune. După ce ne terminăm „programul”, fetele se plimbă prin festival. Se bucură de fiecare activare, fiecare scenă și trăiesc cu adevărat experiența unui festival de muzică. Nu ratează nimic.😅 Cu siguranță și-au creat amintiri pe care nu le vor uita niciodată. Suntem recunoscătoare pentru tot, este al doilea an când facem parte din povestea Electric Castle și sperăm să ne revedem și anul viitor!

Echipa majoretelor

„Electric Castle a fost și continuă să fie mai mult decât un festival de muzică. Este despre crearea unei comunități și a unei experiențe care rezonează cu oamenii mult timp după ce festivalul se încheie. Suntem recunoscători tuturor artiștilor care au făcut eforturi enorme să ajungă în fața publicului, în ciuda a zeci de ore în care au stat blocați în aeroporturi, participanților care ne-au înțeles eforturile și partenerilor care au făcut ca ediția din acest an să fie atât de specială.”, a spus Tudor Costinaș, director comunicare Electric Castle, la finalul festivalului. 

Cu fiecare ediție, familia Electric Castle crește și își primește prietenii înapoi cu brațele deschise. Ce am observat noi e că oamenii sunt atrași nu doar de muzică, ci și de campaniile de comunicare pe care echipa festivalului le creează și le răspândește prin întreaga țară și nu numai. Ideile ingenioase, simple, dar niciodată obișnuite sunt cele care reprezintă cu adevărat semnătura festivalului de la Bonțida. Secretul stă în atenția la detalii, iar „semnăturile” creative care apar peste noapte prin marile orașe din România sunt recunoscute de fani și răspândite în comunitățile lor.

 

Poate ați avut ocazia să mergeți la cinema zilele acestea sau să vă plimbați pe jos acasă de la muncă. Poate ați luat autobuzul în grabă dintr-o stație din centru sau ați intrat pe rețelele de socializare chiar și pentru câteva minute. Nici nu a fost nevoie de mai mult, pentru că inevitabil ați auzit sau văzut afișele simple cu text alb pe fundal negru ce reprezintă versuri cele mai cunoscute melodii ale artistului internațional Justin Timberlake. De câteva zile pe buzele tuturor stă întrebarea „vine Justin Timberlake în România?”. Afișele nu sunt semnate, însă fanii adevărați ai festivalului au recunoscut fontul, naturalețea și strategia ingenioasă de comunicare a echipei EC și au știut înaintea tuturor că artistul va fi parte din lineup-ul de anul viitor. 

 

În această seară, misterul a fost elucidat oficial. Vă spunem și noi, JUST IN case: participarea lui Justin Timberlake la ediția a 11-a Electric Castle înseamnă un show pe măsura energiei și carismei care îl menține pe artistul american în topul celor mai importanți artiști pop al ultimelor decade. Iar fanii, care în ultimele zile s-au transformat în detectivi perspicace, așteaptă spectacolul său format dintr-un mixt între hit-urile sale memorabile și piese de pe cel mai nou album „Everything I Thought It Was”.

See you at Electric Castle next year. Where Justin Timberlake is bringing sexy back.

concert coma EC

E loc infinit de povești, e cel mai frumos loc de pe Pământ

Vineri seara, la Electric Castle, am sărbătorit 25 de ani de când trupa COMA ne cântă și ne încântă sufletul, iar noi am povestit cu Matei, Cătălin și Răzvan despre stările care te încearcă atunci când ești pe scenă, despre prima apariție a muzicii în viețile lor și am călătorit în timp, la primul lor concert împreună. Toate astea s-au petrecut în spatele scenei, după un concert frumos, unde mii de inimi au bătut în același timp. Nimeni nu a trebuit să o spună atunci, pentru că a fost clar pentru toți cei prezenți că, în acea seară, la Castel a fost cel mai frumos loc de pe Pământ.

Din toate tâmpeniile pe care le facem, oamenii extrag niște chestii bune, pe care le prețuiesc. Ne simțim mai mult decât zei – în spatele scenei. Și a doua zi revenim cu picioarele pe pământ.

Sufletul după un concert

Matei: Mă simt ușurat, mă simt onorat și mă simt energizat. Sunt trei sentimente pe care mereu le simt când cântăm la EC. Am fost răsfățați cu peiorativa că noi cântăm pe main stage și vedem roata mare, vedem priveliștea aia care mereu ne transmite energie în fiecare an. 

 

Cătălin: Eu mă simt, de asemenea, ușurat, pentru că îl văd pe Matei întreg lângă mine, pentru că am crezut că o să moară la începutul concertului, când am văzut în ce a venit îmbrăcat. Literalmente am crezut că o să rămânem fără chitară. Dar pentru că el e OK, eu mă simt extraordinar de bine în momentul ăsta.

 

Matei: Zi tu, nu a fost conceptual? Adică: It’s hot! I’m hot!

 

Cătălin: It’s flaming hot!

„Răsfățații” României

Cătălin: Cred că suntem răsfățați. Nu știm ce am făcut noi bine în lumea asta, de a zis Dumnezeu: „Voi o să aveți un public extraordinar. No matter what.” Noi nu am fost informați. Noi doar vedem și constatăm lucrul ăsta și de fiecare dată plec cu teama că dacă data viitoare nu o să fie la fel? Eu știu câte greșeli am făcut, dar se pare că oamenii pe care îi vedem în față ne iartă. Ceva facem bine, e clar. Nu știu exact ce.

 

Matei: Mie mi se pare că publicul în fiecare an la Electric Castle – și nu suntem sponsorizați sau ceva – își dă update, automatic software update. Mă uitam și tot veneau, nu plecau, doar veneau.

 

Cătălin: Publicul în general ne răsfață. Dar am avut, de-a lungul vieții noastre, concerte la care au fost 5-6 spectatori. Cel mai tare a fost la Brașov un concert la care am avut un singur spectator, Miron Laurențiu.

 

Matei: Unul, dar bun!

Muzica pentru prima dată

Răzvan: În viață, așa? Nu știu… ai mei care ascultau Boney M la chefuri. Dar asta nu se pune. Primul contact cu muzica a fost în clasa a opta, când m-am dus la pregătire. Și la pregătire erau doi băieți care erau rockeri și am zis „I need to do this”. Am făcut o vară și am încercat să înțeleg. Nu știu ce am ascultat – Metallica ’91. Nu înțelegeam absolut nimic, dar am zis trebuie să înțeleg asta, e foarte tare. Deci trebuie să vrei.

De la „mi-a dat mama bani de o chitară” la „din seara asta suntem COMA”

Răzvan: Am început bine trupa COMA. Am zis să facem din mai multe una. 

 

Cătălin: Deja aveam la activ mai mulți ani în diferite formații și la COMA când am venit știam că dacă vrei să se audă cumva pe chitară trebuie să apeși pe o pedală, în care trebuie să intre un cablu…

 

Matei: Spune aia cu priza! Când tu credeai că…

 

Cătălin: Noi de început, am început mult mai înainte. Unul dintre băieții cu care deja făcusem formația, dar nu aveam instrumente niciunul, a primit cadou de la părinții lui bani să-și ia o chitară electrică și am zis „fii atent, când te duci mâine cu mama ta, să ai grijă să aibă cablu. Chitarele alea pe care le-am văzut la Moșu’ – cine știe de Moșu’ din (Piața) Romană – nu au cablu. Trebuie să-ți iei cu cablu, că n-ai cum să le bagi în priză”. Mi-a zis „da, mă, stai liniștit”. S-a întors seara, am vorbit la telefon și zic „ce-ai făcut?”. A zis: „eu mi-am luat chitară, dar vezi că-i mai complicat decât credeam eu. În chitară intră un cablu, care intră într-o pedală, din care mai iese un cablu, care intră într-o stație, care aia se bagă în priză, de fapt.”

 

Matei: Science.

 

Cătălin: Și am zis: „păi și nu mai facem?”. Zice: „ba da, facem! Am luat chitara, vedem. Cumpărăm și cablu.” Când am început COMA deja eu rămăsesem cu niște chestii din a doua formație, Răzvan din a treia lui formație, iar Matei era în Statele Unite…

Răzvan: Iar Matei se năștea.

Matei: Eu prima dată când i-am văzut pe COMA live a fost în 2002, în deschidere la Sepultura,  când eram eu clasa a 6-a. Și i-am văzut cu bunica mea – aceeași persoană care de la vârsta mea de 4 ani m-a încurajat să fiu la Tip Top Minitop, am fost la tot felul de emisiuni din astea de copii. Mi-am pregătit viața ca să fiu în trupă cu ei. A fost rezultatul unei circumstanțe pentru care mă simt foarte onorat – că aici m-a adus soarta, alături de acești oameni. E o afinitate personală, dar și muzicală față de muzica celor de la COMA, cât și de persoanele lor. Nu știu dacă mă văd în altă trupă. Poate m-au și răsfățat – din nou – m-au răsfățat cu modul de comunicare și acceptare. Efectiv aici s-a nimerit, e ceva mai presus, mai presus de… cuvinte – no pun intended, să fiu alături de acești băieți pe care îi respect foarte mult, în primul rând, și îi admir și mă simt surreal că sunt alături de ei. 

 

Răzvan: Eu cum am început? Cum am început cu formația? Am început cum se începe cu formația: ne-am adunat în liceu și am zis „ok, hai să facem formație.” Și am început, ne-am pus nume și după ne-am împărțit cine la ce cântă și am zis „bun, acum trebuie să învățăm să cântăm la ce ne-am ales”.

 

Cătălin: Și noi tot în liceu eram. Atunci s-a întâmplat totul. Numai Matei… Matei a început altfel.

 

Răzvan: Matei – de la el lumea a accelerat. Pe vremea aia, în liceu era bine să începi lucruri. Acum, dacă în liceu nu ai făcut, e mai complicat.

În prezent, pe lângă muzică, toți membrii trupei lucrează. Primii bani câștigați la un concert au venit după 10 ani de muncă multă, participări la evenimente cu propriile fonduri, pentru vizibilitate, din pasiune și din iubire pentru muzică. „Muzica a fost importantă, dar a fost important ca ea să se manifeste așa cum vrem noi, nu cum ne-ar obliga anumite circumstanțe. Am vrut să fie așa cum spunem noi.”, precizează Matei. I-am întrebat, apoi, ce-și amintesc de la primul lor concert împreună.

Răzvan: Nicio amintire.

 

Cătălin: Păi era… era în…

 

Răzvan: Cred că am o amintire, dar nu știu, nu cred că e aia.

 

Cătălin: Era în 2000, ianuarie, februarie 2000. A fost în Club A, împreună cu Implant Pentru Refuz. În seara aia a fost primul nostru concert, unde am fost câțiva membrii din formația mea – Daft Allison – câțiva membrii din formația în care erau Dan și Răzvan – Ska Burger – și Adi Ștefan. În seara aia am cântat ca Daft Allison, dar la final ni s-a luat un interviu de către cei de la Atomic și în cadrul interviului am anunțat că „noi nu mai suntem Daft Allison, din seara asta suntem COMA”. Mai departe de atât, primul COMA per se, cu numele pe afiș, nu știu să zic. 

3 sentimente de pe scenă

Răzvan: Hm, cine are atâtea sentimente?

 

Matei: Cine are timp? În primul rând, pentru mine contează aspectele tehnice. Aspectele tehnice îmi dau emoții de confort. Deci un sentiment ar fi confortul. Ar mai fi voleiul de sentimente cu publicul. Poate eu le am, dar dacă îi văd pe ei că sunt veseli înseamnă că ai mei colegi, pe scenă, au făcut în așa fel încât oamenii să fie atrași de ce facem pe scenă. Atunci mă liniștesc și eu, sunt mai natural la ce fac. Cred că tot în confort intră, dar e un confort mai filtrat sau mai personal. Și ai zis 3: unul e cel de mândrie, de ego instrumentist: dacă eu, drept membru al acelei trupe pe care voi plătiți să o vedeți, fac dreptate trupei în care sunt și momentului pentru care voi vă luați timp să vă uitați, dacă eu fac o treabă bună ca să merite. Sunt și eu plătitor de bilete la concerte, mă duc în alte țări să cunosc artiștii care îmi plac, sunt un fan extraordinar al muzicii. 

 

Răzvan: Eu aproape la fiecare concert încep cu anxietate.

 

Matei: Sau interviu!

 

Răzvan: Da, da, da. Pur și simplu mi-e teamă un pic. Chiar dacă este al o sută miilea concert. Și sentimentul pe care îl caut: eu îmi doresc să mă simt pe scenă ca și când aș fi în față la concert. Pentru mine – dacă reușesc asta – e minunat. Chiar dacă dau din mâini și din picioare, dacă eu sunt ca și când „Mamă, woooaaarghh” (o serie de onomatopee care să imite reacția și energia publicului în extaz), pentru mine ăla este cel mai mișto sentiment din concert.

 

Cătălin: La mine începe la fel ca la Răzvan, de cele mai multe ori. N-am reușit să-mi controlez sentimentul ăsta de teamă de la început, pur și simplu mă ia cu un gol în stomac. Zic „aualeu..”. Câteodată mă ia cu 5 minute înainte, câteodată cu 10 minute înainte. Mă ține așa în priză, până ajung acolo, până începe concertul. Și e foarte important ca primele lucruri pe care le fac să iasă bine. Dacă nu ies bine, toată anxietatea aia se transformă într-o ură față mine, față de…

 

Matei: Într-o greutate pe care el trebuie să o ducă.

 

Cătălin: O greutate pe care trebuie să o gestionez și mi-e foarte greu să o gestionez. Și dacă nu se întâmplă ceva nemaipomenit, e un concert care rămâne acolo, îmi aduc aminte, dar e un concert la care mă raportez cu inima strânsă. Oamenii mă ajută foarte mult în chestia asta. De asta o altă emoție foarte importantă a mea e vulnerabilitatea. Vulnerabilitatea în sensul în care dacă mă feresc de un lucru, respectiv am început prost, trebuie să spun chestia asta. Trebuie să stau în fața oamenilor și să zic „știu că am greșit, știu că vă uitați la mine și spuneți ce prost este că n-a intrat unde trebuie”. Sunt om. Mulțumesc că mă acceptați, dacă nu mă acceptați încerc să fiu mai bun. Ulterior aflu de la Maria, de la soția mea, de la alții: „dar ce-ai vrut să spui acolo?”. Zic: „cum? N-ai auzit?”. Îmi zic: „nu, n-am înțeles ce-ai vrut să spui”. Spun: „Ah, nu s-a simțit? Mi-am aruncat paie pe spinare degeaba?”.

Cătălin: În seara asta a fost un concert în care totul a mers strună. Atunci te simți – exact cum am spus pe scenă – nu zeu, simți că poți să faci orice în momentul ăla, în fața tuturor și toată lumea va aprecia. Te simți atotputernic într-adevăr. Și pentru câteva minute este absolut minunat. Apoi se termină interviurile, și cu ce plecăm? Păi cu… autobuzul. Bine. Și bilete? E coada aia – 30 de persoane. Încep să te doară picioarele, începe să te doară spatele. Băi, mi-e cam foame. Au închis la shaormerie, vai… Ajungi acasă și „hai totuși să-mi fac un senviș. Nu mai vreau senviș! Lasă-mă să mă culc…”. A doua zi, te trezești, te duci la birou, te întreabă: „ai făcut alea?” „Mda.” Le-am făcut sau nu le-am făcut. Și stai și te întrebi: „bă cine sunt eu?”. Dar treci ușor peste, vine următorul concert și iarăși te simți zeu.

Muzica e „o torță ce nu moare”

Matei: Nu cântați pentru a ajunge undeva. Muzica adevărată se face pentru că trebuie să o faci. Este terapeutică, pentru că tu lucrezi celelalte joburi ca să faci muzică. Pentru o dependență. Pentru a-ți susține poate cea mai scumpă, dar safe, dependență pe care o ai. Tu transformi o stare de disconfort intern într-o artă. Oamenii care au un talent artistic au cum să-și facă propriul univers. 

Matei: Muzica e o torță care e foarte frumos să fie dată mai departe. Și nu o să moară niciodată. Indiferent de autotune, de ce spune fiecare generație, cum că „pe vremea mea…” – tot timpul există reacția aia la muzica percepută drept comercială. Și cât timp există asta indiferent de forma ei, se va echilibra, se va strica, va veni altceva. Este the gift that keeps on giving.

EC volunteers

Be your electric self!

Vara se numără festivalurile. Dar ce-i fain e că fiecare are un mod unic de a le număra. Unii iau cutia cu brățări de la ediții anterioare și numără de câte ori au participat la festivalul preferat, alții numără zilele până la primul festival la care în sfârșit și-au convins părinții să-i lase să meargă. Ca în orice situație, există și acei oameni care nu prea se dau în vânt după energia și forfota din preajma unui festival și preferă să-și calculeze zilele de concediu astfel încât să reușească s-o șteargă prin alte părți atunci când toți turiștii aleg să vină la ei în oraș, la festival. Sau, dimpotrivă, sunt cei care au prins gustul festivalului și se pregătesc din timp să fie gazde pentru alți entuziaști care, poate nu au cort să stea în camping. Printre toți acești oameni se ascunde o specie aparte: voluntarul de festival, care, asemănător șoricelului de câmp, e mereu atent la ce se-ntâmplă în jurul său și e gata s-o zbughească să ajute pe cineva.

 

La început de mai, la fel cum numărăm petale de margaretă, să aflăm dacă ne iubește sau nu ne iubește persoana aleasă, așa putem număra, la fiecare doi pași, afișele ce anunță o nouă ediție a festivalului Electric Castle la Bonțida, Cluj. Și parcă tot la fiecare pas găsim un tânăr dornic să poarte și anul acesta vesta de voluntar.

A fi sau a (nu) fi voluntar la Electric Castle

În puține cuvinte, Electric Castle e un festival anual ce are loc lângă Castelul Bánffy din Bonțida, la aproximativ 20-30 de km de Cluj-Napoca. În multe cuvinte ne-am putea pierde în descrieri și în nume mari de sute sau chiar mii de artiști ce au cântat pe scenele festivalului de-a lungul a 9 ani plini de emoție, bucurie, dar și multă muncă depusă de cei care se află în spatele unui semn mare galben ce luminează în sufletele a milioane de participanți literele EC. 

Printre cei care fac totul posibil și care nu ezită atunci când e nevoie de o mână de ajutor sunt miile de voluntari ce vin din toată țara pentru a face parte din ceva mai mare decât ei, pentru a-și găsi o nouă familie, pentru a se simți ei înșiși fără a fi judecați. 

Cei care au făcut parte din marea familie de voluntari, cel puțin o ediție, au trăit pe propria piele bucuria, alergătura, responsabilitatea și satisfacția unui lucru bine făcut. Iar din poveștile foștilor voluntari, am aflat că „dacă ai fost parte din familie o dată, e inevitabil să nu vrei să te întorci și anul următor… și următorul și peste 3, 4, 5 ani.”

Am povestit cu voluntarii ediției 2023 și pe orice drum o luam, ne dădeam seama că ajungeam la aceeași destinație: Bonțida, lângă castel, într-o seară de iulie, cântând în cor alături de prietenii voluntari. Dar oare chiar așa să fie? TOATE drumurile duc la Electric Castle?

Iulian (zis Pinti) și Natașa (Nati) sunt frații care împart până și munca la castel. Ei au făcut din voluntariatul la Electric Castle o tradiție de familie.

Electric Castle este parte din mine. În fiecare an, când ajung acolo mă reîncarc cu energie, cu voie bună. Voluntariatul la castel este una din cele mai faine experiențe pe care le-am trăit și unde am cunoscut o mulțime de oameni super de treabă.

Experiența EC în calitate de voluntar a însemnat o săptămână în care am avut șansa să colaborez cu cei mai mișto oameni. A fost un „job” plin de distracție, muzică, râsete și good vibes.

Fie că mergi împreună cu grupul de prieteni, fie că vrei să ieși din zona de confort și să îți demonstrezi că poți avea curaj, că te poți descurca și singur, la voluntariat nu vei fi singur niciodată. Imediat ce ajungi în gara Bonțida parcă te ia pe sus o energie unică și te transportă, în câteva secunde, direct în inima festivalului, unde ești înconjurat de noii tăi „tovarăși”, așa cum le spune Dragoș, un voluntar care își dorește să-și petreacă „întreaga viață alături de voluntari”.

Hello guyzzz! Experiența mea de voluntar o fost una genială! Repartizat pe departamentul de safety am avut ocazia de a-mi face o groază de prieteni din toate locurile, cu care încă mai țin legătura și în prezent. Partea de sarcini nu a fost una dificilă și a meritat fiecare moment în care am stat în soare și am sunat oameni să-și mute mașinile. A fost memorabil! Aștept cu nerăbdare ediția ce vine pentru a-mi revedea tovarășii.

Iar dacă îți faci griji că efortul tău nu e apreciat, trebuie să știi că mereu o să fie acei voluntari care se ascund în spatele camerei doar pentru a te surprinde în cele mai compromițătoare – adică cele mai faine ipostaze. Din experiența din spatele camerei ne-a împărtășit Mara, care ne-a spus o poveste despre pasiune, dorință si noroc chior care i-a schimbat cu totul și cu totul traiectoria în vara anului 2023. 

Mara
O poză foarte rară cu Mara deoarece niciodată nu era în fața camerei, doar în spatele ei

Sincer nu am fost de la început mare fan Electric Castle, dar a fost de ajuns o dată să merg ca participant și m-am îndrăgostit de atmosferă, de oameni și de modul în care totul e organizat. Așa că, în primăvara 2023 aveam un singur gând: să mă înscriu ca voluntar pentru a fi și parte din echipa care face posibilă desfășurarea festivalului. Deși îmi doream să merg pe departamentul de foto-video, acesta nu se regăsea atunci în formularul de înscriere, deci a trebuit să aleg alte două departamente, în speranța că poate voi avea voie să am și aparatul foto la mine pe tură. Am completat, am așteptat și a venit ziua interviului, eu fiind deja împăcată cu ideea că departamentul foto-video e o fantomă la care nu voi ajunge niciodată. La interviu am avut norocul să fiu întrebată ce fac, cu ce mă ocup și am început să povestesc despre fotografie, despre facultatea pe care o urmez. Atunci, coordonatoarea cu care vorbeam mi-a spus „păi daca tot esti pe domeniul acesta, nu ai vrea să îmi lași un portofoliu si apoi Andra (coordonatoarea voluntarilor pe foto-video) te va contacta daca e cazul”. Am înlemnit, m-am bucurat enorm că s-a întâmplat așa, pentru că dacă nu, nu i-aș fi cunoscut pe Andra, care a avut grijă de noi pe toată perioada festivalului, ne-a îndrumat și ne-a sfătuit și pe colegii mei cu care am făcut o echipă extraordinară. Fast forward am intrat în echipă și de acolo totul e istorie. Am luat aparatul în mână și m-am bucurat de bucuria celor din jur, de dorința pe care toți cei implicați în organizare o aveau pentru ca totul să iasă ca la carte. Mi-a plăcut enorm să surprind emoția și oamenii din spatele a tot ce înseamnă Electric Castle pentru că, în cele din urmă, ca participanți, uneori uităm „cine a lucrat aici”. Asa că luați-vă inima în dinți și puneți cap la cap un portofoliu, completați formularul și cine știe, poate ne vedem la Electric anul acesta!

P.S.: Formularul de înscriere la voluntariat se închide mâine, 5 mai, la 23:59. Nu aștepta chiar ultimul minut și Meet us at the Castle! 

Scroll to Top