Când ai simțit ultima oară frustrare?
6:30 dimineața și o bormașină. Cămașa albă, proaspăt spălată și o ceașcă de cafea arhiplină. Deadline-ul de care ai uitat. Vecina care și-a lăsat apa să curgă și te-a inundat. Lucrările interminabile de pe strada Universității. Timpul. Jobul. O ceartă. Un regret. Un om.
Pentru tine ce înseamnă frustrarea? În viață sunt atâtea lucruri, mai mari sau mai mici, care se adună zilnic și se pot transforma într-un bulgăre de frustrare de care nu scapi. Oricât de rar sau des se întâmplă, toți am simțit, măcar o dată, frustrare și nu am știut ce să facem cu ea. Fiecare are modalitățile personale de a se confrunta cu acest sentiment, iar asociația Create.Act.Enjoy a ales să transforme frustrarea în artă, în cadrul proiectului Muzeul Frustrărilor.
Dacă în octombrie, membrii asociației s-au concentrat pe organizarea de ateliere despre înțelegerea și gestionarea frustrărilor, cu ajutorul terapiei prin artă, în zilele 18, 19, 24, 25 și 26 noiembrie, și-au propus să transforme Casa TIFF într-un mic muzeu al emoțiilor mai puțin plăcute din viață.
Ieri, 17 noiembrie, am luat parte la vernisajul expoziției și ne-am gândit să vă lăsăm aici câteva cuvinte, în cazul în care nu ați reușit să ajungeți.
Două vorbe despre Create.Act.Enjoy
Pentru a înțelege mai bine un eveniment, pentru a-l cunoaște, credem că e important să-i cunoaștem creatorii. Create.Act.Enjoy e o asociație culturală, care organizează, produce și coordonează proiecte culturale, educative și de terapie prin artă, de peste 10 ani. Membrii asociației își găsesc adesea inspirația în comunitate, în oamenii din jurul lor și își propun să aducă un bine comunității, prin organizarea de activități comunitare și sociale, ateliere creative sau intervenții artistice. Oamenii din Casa Create sunt la rândul lor artiști, fie că sunt actori, regizori, fotografi sau pur și simplu oameni buni, dornici să dea o mână de ajutor la dezvoltarea comunității din care fac parte.
Plimbare printre frustrări, printre exponate
Într-un spațiu modest, Muzeul Frustrărilor a adus laolaltă patru experiențe diferite, având ca fir narativ comun frustrarea. Prima experiență, seria de lucrări „Rămășițele unei zile” a fost pentru noi o călătorie printre intensități ale frustrării din viața unui om, surprinse în obiecte sau acțiuni cotidiente simple. Necazuri mici, dar care, în momentul în care se întâmplă, par adevărate catastrofe, sunt reinterpretate prin artă, iar după ce le privești ca pe niște exponate de muzeu, parcă îți dorești să fi păstrat cămașa aia pătată cu cerneală de colegul de bancă și să-ți faci propria galerie.
A doua experiență a constat în urmărirea unor „Exerciții de sinceritate”. Patru femei, patru voci, patru feluri diferite de a percepe frustrarea și patru moduri de a o accepta. Le-am ascultat pe toate și ne-am gândit: oare pentru noi cum ar arăta Frustrarea? La finalul mărturiilor, călătoria ne-a purtat în punctul în care eram față în față cu noi și, privindu-ne expresiile feței, ne gândeam la momente: momente când nu am avut destul curaj, momente când ne-am simțit frustrați, momente când am fi vrut să reacționăm diferit. Recomandăm un astfel de exercițiu: tu cu tine, în fața oglinzii și doar gândindu-te la propriile experiențe frustrante. Să vezi ce fețe faci!!
Urmează, apoi, a treia experiență: „Ecosistemul locuirii la bloc”, unde încerci să-ți înțelegi vecinii. Sunt enervanți, urlă, dau găuri în pereți la ore nesimțite, își lasă câinii să urle. De acord, dar sunt ai tăi, chiar dacă zgomotul e singura formă de comunicare pe care o aveți unii cu ceilalți.
A patra experiență, construită cu ajutorul inteligenței artificiale, îți permite să pleci de la muzeu cu imaginea celei mai mari frustrări personale. Desigur, pentru a reuși programul să înțeleagă cum arată frustrarea ta, pentru a-ți scoate la imprimantă o imagine, trebuie să-ți iei timp să o vizualizezi în minte și să i-o descrii detaliat.
Colega noastră, Mara, și-a pus sufletul pe tavă și a obținut o imagine simpatică, dar care poartă greutatea unei frustrări serioase.
O zi frustrantă și obositoare, ne mai lovim de o zi de genul câteodată sau… poate așa a fost în cazul meu ieri. Dar, ca sa bifez și ultimul lucru de pe lista mea de vineri, am făcut o vizită la deschiderea Muzeului Frustrărilor (un pic ironic și amuzant dacă mă întrebați pe mine, având în vedere starea mea de spirit, mă încadram perfect în peisaj). Am intrat și privirea mi-a fost furată de exponatele din cameră, mai-mai să calc pe unul din ele, ups :)). Am continuat să mă plimb prin cameră și am observat patru locșoare în care puteai să asculți poveștile a patru persoane. Un set de căști, un mic ecran pe care se derula testimonialul și un acoperiș (izolat fonic) care te separa cu totul de tot zgomotul exterior au fost destul pentru mine pentru a mă deconecta de la ziua mea. Faptul că am ascultat cele patru confesiuni legate de diferite experiențe cu frustrarea, m-a făcut să nu mă mai simt așa singură în acea zi, am simțit că există ceva și după ce te confrunți cu asta și puterea și curajul femeilor de a spune aceste lucruri m-a emoționat. Tot în aceeași temă, mi-a plăcut ideea de ecosistem al locatarilor, în care ne regăsim indiferent de vârstă: de la chiriași la proprietari, de la studenți agitați la o bătrânică liniștită pe canapeaua din sufragerie, conviețuim cu toții pe parcursul vieții. Spre final am decis să iau un loc și să văd cât de bine pot să descriu ceea ce am simțit în ultima perioadă. Și după ce m-am auzit spunând cu voce tare frustrarea, aceasta a devenit mai mică, parcă mă calmasem, gândurile din mintea mea nu mai alergau în stânga și-n dreapta. Era liniște. Nici nu am crezut că poate ieși un tablou din toată supărarea acumulată, dar cred că imaginea generată este exact ce am simțit: eu, într-o cameră aglomerată, înconjurată de atât de multe persoane, absorbite de propriile conversații. Atât de mult zgomot încât orice aș face sau aș zice nu va fi observat. A fost, aș putea spune, terapeutic, m-am descărcat de ceea ce mă apăsa și m-a ajutat mult!
Ce a vrut să spună poetul?
Cum a ajuns frustrarea să fie exponat de muzeu?
La vernisaj am stat la povești cu Diana Buluga, creatoarea asociației, actriță, trainer de ateliere de terapie prin artă și manager cultural, care, în cadrul Muzeului Frustrărilor se ocupă de co-designul conceptului instalației, alături de Andreea Șovan, și de coordonarea artistică a întregului proiect. Am aflat că ideea instalației muzeale a fost „coaptă” mult timp, începând în 2020, imediat după pandemie, când „frustrarea era la cote maxime”. Andreea s-a gândit să colecteze frustrări din mediul online, iar Diana a văzut un potențial imens în această idee, sfătuindu-și colega să o mai țină pentru ele o vreme, să aibă timp să construiască ceva mai mare. „Sămânța” ideii a fost detaliată ulterior și perfecționată de Diana și Andreea, alături întreaga echipă, formată din Adrian Balcău, Adina Lazăr, Oana Barna, Diana Moga, și Ioana Ofelia.
Împreună am gândit conceptul, iar apoi fiecare și-a luat câte o bucățică. Eu, de exemplu, am luat „Exercițiile de sinceritate”, Adina Lazăr „Ecosistemul”, Oana Barna a realizat obiectele, iar Andreea Șovan a creat camera tăcerii, camera individuală.
Prin Exercițiile de sinceritate, Diana a dorit să surprindă mărturii sincere, iar oamenii să-și spună cu adevărat ce au pe suflet. S-a gândit că un astfel de experiment poate fi ca un bulgăre de zăpadă: „Dacă eu văd pe cineva care se expune și face asta, s-ar putea să fiu și eu încurajată să o fac.”
Nimic nu a fost la întâmplare, iar întregul proces creativ a avut și o parte semnificativă de documentare și consultare cu psihologul Gabriela Bud, care a ajutat în identificarea unei abordări sănătoase asupra frustrării. Cercetând mai multe studii pe această temă, Diana și Ioana au descoperit că femeile tind să nu-și exteriorizeze frustrările la fel de mult, ci le țin în ele, iar acestea se adună.
Nouă, fetelor, mereu ni s-a zis „Spune bună seara! Ai grijă! Nu deranja! Fii politicoasă!”. Atunci când vine vorba de exprimarea (n.r. sentimentelor) în public, femeile sunt mai cuminți. Să nu fie judecate, să nu fie considerate isterice.
Pentru a avea acoperite toate categoriile de vârstă, au ales femei de vârste diferite, 18, 25, 41 și 60 de ani, femei curajoase, pe care Diana nu le cunoștea personal, dar colaboraseră în diferite contexte.
Întrebând-o pe Diana care e cea mai mare frustrare a sa, ne-a mărturisit că i-ar plăcea să aibă mai mult timp pentru a pune în practică toate proiectele, toate ideile sale. Dar, deși o frustrează că ziua nu are 48 de ore, recunoaște că, oricât timp ar avea, există riscul de a-și dori și mai mult: „De fapt, în momentul în care accepți că acesta e timpul pe care îl ai, vei găsi timpul suficient pentru toate.”
În fuga de frustrare, nu scapi dacă nu te lași puțin prins
E dificil să scapi de frustrări. Nu există o pastilă pe care o iei dimineața și toată ziua nu te mai poate afecta nimic. Nu e un tratament universal, iar metodele sunt numeroase și diferite pentru fiecare om în parte. Totuși, am întrebat-o pe Diana ea cum procedează.
Cred că e foarte important să stai un pic cu tine și să vezi ce stă în controlul tău și ce nu. S-ar putea ca uneori să fie o falsă iluzie că tu ai putea interveni să schimbi frustrarea aia. Dacă nu e în controlul tău, dacă e cauzată de ceva exterior, cred că cel mai sănătos e să te împaci cu sentimentul respectiv.
Totodată, Diana crede și în exteriorizarea sentimentelor, frustrarea e adesea conectată cu furia. Or, dacă lăsăm furia acolo, să se adune, fără a o exprima, pot apărea niște blocaje emoționale și niște explozii pe care uneori e prea târziu să ne dăm seama de unde să le apucăm, de la ce au pornit.
Exteriorizarea se poate întâmpla prin diferite forme, de la a desena freestyle, fără să-ți impui ceva, până la sport și, de ce nu, până la exerciții de sinceritate cu persoana față de care simți (n.r. frustrarea).
Pentru noi, după călătoria prin Muzeul Frustrărilor, concluzia e acceptarea. Poate pare un concept abstract, cu care nu poți face mare lucru pe moment, dar e bine să-ți iei timp să vezi frustrarea ca ceva nu atât de negru. Ia-o și întoarce-o pe toate părțile, trage-o de coadă, tachineaz-o așa cum te-a tachinat ea pe tine. Transform-o în artă. Vezi cum arată. Poate o să te împaci cu ea după ce o închizi într-o ramă și o numești „Muzeu”.
P.S.: Știm, e un drum lung – un text lung. Îți mulțumim dacă ai ajuns până aici (fără să te frustrezi).
P.P.S.: Îți mulțumim și dacă te-ai frustrat. Poate ne lași un comentariu cu frustrările tale. Fii sincer și ține minte: nu ești singurul frustrat.