Trecător! Oprește-te și admiră mulțimea.
Autobuzul 6 sosește în stație. Se urcă: o tanti cu o plasă roșie, un domn trecut de vârsta a doua, cu un chipiu gri și baston, 3 fetițe cu ghiozdane roz mai mari decât toate trei la un loc, o mamă cu un cărucior în care stă înfofolit un copil, o vânzătoare de la Mega, un muncitor ce mușcă grăbit dintr-un hotdog, un tip la costum ce trage după el o lesă cu un câine mic, vecina de la 7 și un coleg de facultate. Tu nu te urci. Rămâi în stație și aștepți un alt autobuz care să se umple cu aceleași tipuri de oameni. Poate nu-i observi sau poate i-ai văzut de atâtea ori încât nu-ți mai atrage nimeni atenția.
E în regulă să mergi pe stradă preocupat de propria ta viață, de propria poveste. Și noi facem asta, dar ieri, trecând seara prin centru, ne-am oprit în fața unei uși deschise. Galeria White Cuib a fost aseară spațiu de întâlnit, povestit, gustat vin și privit oameni decupați din fotografii. Am trecut și noi pe la vernisajul expoziției „Tocmai mă duceam în stație și am văzut că din nou mi-am uitat cheile” de Alina Andrei – expoziție ce se poate viziona până în 25 noiembrie. Ne-a atras simplitatea expoziției și căldura grupului ce stătea în față la White Cuib, în ploaie: oameni vorbind ca-ntre prieteni, căutându-se printre omuleții lipiți pe pereți.
Am intrat și ne-am amintit de cum ne certau părinții când stăteam degeaba și ne uitam pe pereți, când nu aveam chef să ne facem temele. Dar aici, să te uiți pe pereți devine o călătorie prin Cluj, prin piețele aglomerate, prin stații de autobuz sau pe străzile-șantier.
Curioși să aflăm care a fost inspirația din spatele instalației, am povestit puțin cu Alina Andrei, creatoarea posibilității de a călători prin tot Clujul dintr-o singură cameră.
Procesul de creație e unul foarte complicat și simplu, în același timp.
De mai multă de vreme, Alina desena oameni de hârtie, îi decupa și crea cu ei povești. Alina fotografiază și scrie, iar de câțiva ani ea fotografiază oameni, necunoscuți care îi ies în cale atunci când merge pe stradă – fie că se plimbă prin Cluj sau prin alte orașe sau alte țări -, pe care îi decupează, îi amestecă între ei și îi include în povești. Creează instalații artistice cu oameni decupați. Ideea acestor instalații are ca sursă de inspirație jucăriile care atârnă deasupra paturilor copilașilor. Dacă pentru copii astfel de jucării sunt menite să alunge plictiseala și să îi înveselească atunci când sunt triști sau speriați, cu oamenii mari e mai dificil.
Oamenii mari sunt mai încăpățânați decât un țânc ce refuză să-și termine prânzul. Oamenii mari sunt orgolioși, sunt absorbiți în ale lor și trec nepăsători și grăbiți prin stația de autobuz de parcă ar fi singurii oameni de pe pământ. Or, să fim serioși, dacă ai trecut măcar o dată prin stația de autobuz de la Memo sau de la Piața Mărăști, știi prea bine că numai singur nu ești. Pentru noi, instalația Alinei e un îndemn să ridicăm privirea când mergem pe stradă sau, dacă nu ne distrage altceva, să nu mai privim prin oameni, ci să-i privim pe ei.
De obicei, poveștile sunt cât se poate de banale. Nu-i nimic senzațional în ele, dar pentru mine contează mult. Întotdeauna au o notă personală.
Toți oamenii decupați și incluși în instalațiile sale au fețele blurate. Protejarea intimității e doar unul din motivele pentru care Alina a ales această metodă, dar motivul care ne-a atras nouă atenția se ascunde în intenția de a crea un personaj colectiv. Alina ne precizează că, în poveștile pe care le creează, nu contează individul în sine, ci povestea ca ansamblu, iar de aceea nu-și dorește ca oamenii să se concentreze pe fețele persoanelor incluse în expoziție. E mai important să se creeze un sentiment, o atmosferă.
White Cuib e locul potrivit pentru o astfel de expoziție: un cub cu pereți albi, lumină puternică, separat, parcă, de exteriorul în continuă mișcare. În galeria de 5 metri pătrați (aprox.), timpul stă în loc și-ți permite nu doar să te uiți la oameni, ci să stai să-i observi. În colț, dintr-o boxă mică se aude coloana sonoră a vieții din Cluj, sunete înregistrate de Alina când mergea pe străzi, când aștepta autobuzul, când se plimba în sus și-n jos pe strada Horea. Niciun sunet nu e regizat, toate sunt lăsate naturale, fără a exista intervenții, editări asupra materialului înregistrat. Astfel, atmosfera e creată. Ești acolo, în mijlocul mulțimii, privești toți oamenii pe lângă care, mai mult ca sigur, ai trecut măcar o dată azi, ieri sau săptămâna trecută.
Personaje înghețate în timp și în spațiu, dar nu personaje lipsite de viață. Chiar dacă sunt fotografii printate, hârtii decupate, aranjarea oamenilor pe peretele alb nu îi transformă în niște tablouri bidimensionale. Umbrele care se formează prin distanțarea personajelor de perete dau dinamism și viață figurinelor de câțiva centimetri.
Pentru un connaisseur al artelor ce privește expoziția de la White Cuib se prea poate să fie evidente trimiterile la instalațiile mobile ale lui Alexander Calder sau ale lui Bruno Munari. Despre viața munca lui Calder, cei interesați pot lectura în detaliu pe site-ul fundației Calder, o organizație nonprofit fondată în 1987 de Alexander S.C. Rower și familia Calder, dedicată colecționării, expunerii, conservării și interpretării artei și arhivelor lui Alexander Calder. Tot pe site-ul fundației, noi am găsit un scurt film, foarte fain realizat de New World Film Productions pentru Muzeul de Artă Modernă, din New York, ce oferă o imagine detaliată a modului de lucru al artistului.
Ca de fiecare dată, după un vernisaj, ne simțim ca într-un câmp al posibilităților infinite. Încercăm să facem legături, să înțelegem mai multe – uneori chiar să pricepem mai multe decât sunt de priceput. Curiozitatea ne împinge, uneori, să încercăm șmecherii și să vrem să descoasem artistul cu nerușinare, așteptând de la el răspunsuri. Am încercat să o întrebăm și pe Alina, ce a vrut să transmită, ce înseamnă pentru ea ordinea în care a aranjat personajele pe perete. Am primit un răspuns cinstit: chiar dacă pentru ea are un sens felul în care sunt aranjați oamenii, chiar dacă i-a poziționat în funcție de starea ei de atunci sau de ce i-au transmis unii oameni când i-a fotografiat, nu ne-a spus mai multe despre ce înseamnă expoziția. În fond, arta înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi, iar ea nu a vrut să influențeze nicio părere, spunând cu voce tare propriile impresii.
Cu ce rămânem după o călătorie printre oameni? Cu viața, trăită mai repede sau mai încet, mai prezenți sau mai puțin prezenți, mai atenți sau mai distanți.
Viața: un rezumat al zilelor în care alergăm pe străzile orașului, un rezumat al tuturor oamenilor pe care-i întâlnim, iubim sau poate doar îi zărim cu coada ochiului în trecere, grăbiți. Cu toții avem pe cineva drag, fie că e vorba de familie, prieteni sau un suflet blănos care ne așteaptă acasă, fiecare avem o poveste care se derulează concomitent cu a celor din jurul nostru, care și ei la rândul lor fac parte din ecosistemul numit viață. Așa că după ce citești articolul ăsta, ridică privirea, uită-te în jur și observă. Observă culorile, oamenii și bucură-te că ești aici.