Articole – Vederi Clujene

Shalala Lala revedere Discoteca ’90! Ne vedem la anu’

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Fie că am crescut sau nu pe muzica lor, ritmul ne mișcă pe toți și e nevoie de un singur acord să știm deja refrenul piesei ce urmează. Dansul nu are vârstă și nici timp de stat în loc!

Nostalgia ne lovește și avem în minte un mix de club, casetofon și CD-uri, de lumini stroboscopice și tobe pulsând în suflet. Dacă încă mai cânți în duș refrenul piesei „Rhythm Is A Dancer”, dacă verile ți-au fost acompaniate de „Coco Jamboo” sau „No Limit”, atunci știi că Discoteca ’90 nu e doar un concert – e o călătorie în timp. Într-o vineri de toamnă, la Discoteca ’90, BT Arena a vibrat de emoție și energie, de zâmbete ca niște ecouri din copilărie, de dansuri improvizate în sufragerii – dar și de pasiunea celor care încă mai trăiesc fiecare beat așa cum o făceau pe primul lor hit preferat. A fost o seară întreagă în care lumina reflectoarelor a readus la viață moda, sound-ul și spiritul anilor ’90: aceeași melodie, același refren pe care-l știi deja.

Organizatorii au promis distracție pe ritmuri energice, o adevărată celebrare a spiritului tânăr. Și exact asta au simțit participanții: „Îmi părea rău dacă nu veneam. Foarte mișto!! A fost foarte mișto”, spune o femeie care a copilărit cântând și dansând pe melodii ca „We’re Going To Ibiza” – VENGABOYS, „U Make Me Wanna” – BLUE, „Coco Jamboo” – MR. PRESIDENT, „Rhythm Is A Dancer” – SNAP! sau „Buchet de trandafiri” – AKCENT. Show-ul a fost deschis de Andreea Bălan, la fel de energică și fericită ca atunci când a lansat piesa „Lasă-mă papa la mare”, iar seara s-a încheiat cu refrenul piesei „No Limit” de la 2 UNLIMITED încă răsunând în mintea celor care au plecat ultimii din arenă. Discoteca ’90 a demonstrat pentru al treilea an la rând că distracția nu are limită de vârstă, iar hiturile copilăriei unor generații pot deveni piesele pe care dansează până la răsărit următoarele generații.

Abia așteptăm următoarea ediție, iar până atunci: Shalala Lala revedere Discoteca ’90! Ne vedem la anu’!

EC 2025: Ne vedem la rață!

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

5 zile de dans, 4 mii de poze, minim 3 scene la care am fi vrut să fim în același timp, 2 cizme de cauciuc și o rață – cam asta a însemnat, pe scurt, Electric Castle de anul acesta. Încă o ediție a festivalului de la Bonțida ne-a demonstrat că un festival e despre a aduce artiști și oameni împreună, a crea o comunitate iubitoare și atentă.

Iar asta nu o spunem noi, o spun poveștile oamenilor care au rămas cu amintiri dragi după festival.

A fost a doua mea întâlnire cu Electric Castle, dar s-a simțit ca o revenire acolo unde sufletul se simte liber – acasă. Un loc unde diversitatea nu e doar vizibilă, ci trăită. Unde oamenii sunt diferiți, dar vibrația e aceeași. Unde muzica nu se aude, ci se simte în piele și în inimă. M-am plimbat fără o destinație anume, fără să caut vreo scenă sau vreun artist. Și totuși, de fiecare dată, muzica mă găsea. Mă trăgea spre ea, mă învăluia și, înainte să-mi dau seama, dansam pierdută în moment. A fost ploaie, și ne-am bucurat de ea, a fost soare, și ne-am lăsat înveliți de lumină. A fost libertate, muzică și oameni frumoși. Am trăit totul cu intensitate de la emoția unei melodii pe care o știam pe de rost, până la fredonarea refrenului unui cântec auzit pentru prima dată. Electric Castle n-a fost doar un festival. A fost un refugiu. O magie. O pauză de la lume, în care m-am regăsit.

Monica

Din păcate, eu nu am fost în zilele cu ploaie, care au alterat puțin experiența magică a festivalului, dar în cele 2 zile de weekend nu am simțit cât de ușor a trecut timpul între toate scenele, activările cu premii și povestitul cu prieteni noi și vechi pe la locurile cozy special amenajate.

Andreea

Electric Castle a fost o experiență frumoasă. Deși primele zile au fost ploioase, vremea capricioasă nu ne-a împiedicat să ne distrăm. Atmosfera a fost incredibilă, muzica live, oamenii și vibe-ul general au transformat fiecare moment într-o amintire de neuitat!

Irina

Justin a spus „Cry me a river”, iar norii i-au îndeplinit dorința la Bonțida

Se spune că Electric Castle e renumit pentru dansul în munți de noroi și ploi torențiale care dau buzna în aproape fiecare an. 2025 cu siguranță va rămâne în amintirea participanților ca un an în care „a plouat cât pentru încă două ediții”, așa cum am auzit spunând un participant.

Prima prezență a superstarului Justin Timberlake în România a adus traficul în festival la 72.000 de persoane pentru a doua zi de Electric Castle 2025. „Ați pregătit ploaia asta special pentru mine? Pe ploaie sau soare, haideți să ne distrăm!” Întârziat din cauza condițiilor meteo ce puteau pune în pericol siguranța artistului, concertul Justin Timberlake a reușit să transforme ploaia abundentă în simplu element de decor. Zeci de mii de oameni au dansat pe hit-uri precum Cry Me a River sau Rock Your Body. „Sunt pentru prima dată în România și nu știu de ce mi-a luat atât de mult timp să ajung aici. Vă mulțumesc!”, a spus superstarul american ce și-a continuat turneul internațional.

Ce înseamnă viața de rockstar?

Generații diferite, același spirit: muzica bună se face cu pasiune și autenticitate. Queens of The Stone Age au predat, vineri seara, pe scena principală a Electric Castle, o lecție despre ce înseamnă să fii o legendă rock. „E nevoie să crezi că muzica e misiunea ta, că, pur și simplu, nu te poți vedea făcând altceva. În prezent, când e atât de greu să trăiești din muzică ca tânăr artist, când festivalurile independente rezistă tot mai greu pe piață, șansa ta la succes vine din pasiune. Poți să mimezi că ești un rockstar, mulți o fac, dar asta nu înseamnă că ești un rockstar.”, a declarat Josh Homme, liderul Queens of The Stone Age, în conferința de presă susținută, vineri, la castel. Proba concretă: show-ul QOTSA a adus în fața scenei principale zeci de mii de fani, autentici precum mesajul trupei, cu întreg ritualul unui concert rock, de la riff-uri, la mosh pit, la bucurie trăită împreună.

Am luat biletul pentru Electric Castle încă de anul trecut, înainte să se anunțe măcar un singur headliner. Nu m-a interesat neapărat cine urmează să cânte, știam deja că voi merge pentru experiența de festival în sine. Două ediții la rând am stat la cort. Deși sunt o persoană cu o frică destul de mare de insecte și care ține la un somn bun, am ales varianta aceasta pentru o experiență completă a festivalului alături de prietenii mei. Dimineața te trezește soarele la 9 sau ploaia (în timpul căreia, trebuie să recunosc, am dormit chiar foarte bine). M-am trezit cu bocancii leoarcă, hainele la fel, lucruri pierdute, drumuri prin Cluj în căutarea unor cizme de ploaie, însă până la urmă am plecat cu povești bune acasă. Nu ai semnal, nu ai baterie la telefon, așa că stai mai mult de vorbă. Primele zile, înainte să înceapă festivalul, le-am petrecut pe pătură, citind sau jucând cărți cu oameni pe care abia îi cunoscusem, printr-un simplu: „Vrei să joci cărți cu noi?”. Prietenii mei jucau one bounce lângă mine sau stăteau la povești. În jurul nostru, alți oameni făceau cu totul altceva. Și era fix ce trebuia – fiecare cu treaba lui, dar toți împreună. Anul trecut am cunoscut aici oameni cu care am păstrat legătura tot anul și pe care i-am reîntâlnit acum, un an mai târziu, în același loc. A fost ca și cum am continuat conversația de unde o lăsasem. Odată ce am văzut și line-up-ul de anul acesta, m-am entuziasmat și mai tare. Artiștii pentru care am mers inițial au fost Queens of the Stone Age și Brutalismus 3000. Ca și în ediția trecută, m-am distrat la fiecare concert la care am fost și am descoperit piese noi pe care le-am ascultat mai apoi acasă.

Alex

„Te iubesc!” sună bine cu accent britanic

Legenda spune că și acum fanii lui Yungblud mai au energie primită în show-ul lui, ce poate fi declarat, oficial, senzația celei de-a 11-a ediții. Cei mai nerăbdătorii au așteptat, încă de la ora 18:00, în fața scenei principale din festival, pentru a fi siguri că vor fi cât mai aproape de Yungblud. Și a meritat din plin pentru că artistul britanic a oferit meniul complet a ceea ce înseamnă un show de top: muzică bună, entertainment și multă, multă iubire. „Romania, te iubesc!” a fost propoziția repetată obsesiv, deși publicul a avut nevoie de doar un minut de show pentru a se convinge că artistul britanic este, acolo, pe scenă, pentru a da totul. Și pentru că prietenii buni rămân împreună chiar și după concert, Yungblud a stat și el în public, pentru a urmări Justice. Deloc surprinzător, duo-ul francez proaspăt premiat cu Grammy au, în prezent, unul dintre cele mai bune show-uri de muzică electronică din lume. Cu ei în program, dar și Rudimental, Joey Valance & Brae, Brutalismus 3000 și mulți alți artiști din toate zonele muzicale, traficul zilei de vineri pe domeniul Banffy a ajuns la 63.000 de festivalieri.

Constantine, Constantine, ce-ți mai place la Electric!

În ultima zi de festival, în fața scenei principale oamenii s-au luat de mână și au dansat hora, simțind spiritul românesc autentic, bucuria pură de a dansa, totul fiind posibil datorită ambițiosului proiect creat de echipa Electric Castle: Taraphonics. Un grup de 18 artiști, nume mari ale muzicii lăutărești, precum Nicoleta Tudorache, Mioara de la Vărbilău, Sorin Necunoscutu sau Emil Poke, invitați la voce Dora Gaitanovici, Paulina, Elena Gheorghe, Eugenia Nicolae sau Macanache propun un experiment inedit și pun împreună stiluri muzicale ce, în teorie, nu au foarte multe lucruri în Comun. Ideea de a îmbina trăsăturile tarafului tradițional cu muzica electronică demonstrează faptul că nu contează genul muzical atunci când talentul și energia se completează armonios.

Mr. Romantic în România, la Cluj

Cum se simte să rămâi relevant în muzica dancehall timp de trei decade? Shaggy a răspuns la această întrebare prin dans și prin energia bună pe care a oferit-o fanilor EC, la 30 de ani de la lansarea hit-ului Mr. Boombastic. Nu au lipsit din program nici It Wasn’t Me sau Oh, Carolina, piesele ce continuă să fie difuzate pe posturile de radio din întreaga lume și să strângă milioane de accesări în platformele de streaming.

A 11-a ediție a Electric Castle s-a încheiat după 5 zile memorabile care au transformat domeniul Banffy într-un spațiu al muzicii bune și distracției. Cu 289.000 de participanți din 15 țări, ediția din acest an marchează un pas important în istoria festivalului, nu doar prin recordul de participanți înregistrați, ci și ca număr de experiențe oferite. Acum castelul s-a întors în oaza sa de liniște, dar deși EC25 s-a încheiat, ecoul festivalului continuă în playlist-uri, în prietenii, în toate fotografiile care abia acum vor reuși să fie postate.

FundaMental: despre a fi pur și simplu

1 Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Se vorbește mult despre regăsire în ultima vreme. Auzim în jurul nostru despre echilibru, despre reîntoarcerea la sine, despre a-ți da voie să respiri. Poate pentru că, în ritmul alert al cotidianului, am uitat cum e să fim pur și simplu. Dar într-un colț de Cluj, într-o oază de verde și liniște numită Parcul Etnografic „Romulus Vuia”, FundaMental ne-a adus aminte. Am petrecut un weekend cu soare blând și adieri care păreau trimise de cineva care știa exact de ce avem nevoie: un respiro. Aici, în iarba moale, desculți, am redescoperit bucuria de a fi împreună. De a dansa fără să conteze pașii, de a asculta fără să fie nevoie să răspundem, de a ne reconecta – cu natura, cu alții, cu noi înșine. Festivalul FundaMental nu a fost despre a „înțelege” echilibrul, ci despre a-l simți în corp, în respirație, în liniște.

Printre ateliere de nutriție, sesiuni de mindfulness și momente de mișcare, am învățat, poate fără să ne dăm seama, că echilibrul nu e ceva de găsit, ci ceva ce se construiește pas cu pas. E în modul în care alegi să-ți bei cafeaua în tihnă, în atenția cu care îți asculți corpul, în blândețea cu care îți vorbești în momentele grele.

Așa cum Parcul Etnografic adună sub cerul liber fragmente din viața rurală a României, FundaMental ne-a adunat, pentru câteva zile, fragmente din noi. Le-am pus laolaltă într-un tablou viu, imperfect, dar adevărat. Și poate că, în toată această căutare de sine, nu trebuie decât să ne oprim puțin. Să ne amintim că nu ne-am pierdut. Doar ne-am uitat.

FundaMental nu e un festival pe care îl bifezi. E o stare. Una pe care o iei cu tine și care, dacă ai grijă de ea, te poate însoți mult timp după ce ai plecat din parc.

Florin Piersic primind premiul pentru întreaga activitate

10 zile și nopți ca-n filme la TIFF

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Un oraș fără cultură e un oraș care se scufundă, devine izolat, cenușiu și, de cele mai multe ori, retrograd. Unde ai o scenă, ai un dialog, unde ai un festival ai o comunitate. Ai acel suflet care e necesar pentru un oraș să prospere. Unde este cultură este libertate!

Emil Boc

În acest oraș frumos, al nostru, în orașul ce vuiește a cultură, e premiat anul acesta Florin Piersic, pentru întreaga sa activitate, chiar în deschiderea festivalului de film. Pe scenă, în privirile publicului care îl îndrăgește pe marele actor și care aplaudă timid, când ar fi cazul să aplaude cu toată forța și admirația care există pentru actor, mai multe figuri feminine, care au fost alături de Florin în frumoasa carieră spun câteva cuvinte dragi.

De câte ori mă gândesc la el, viața mea vibrează a cântec. E un om mai tare decât viața. E făcut dintr-un aluat de semizei. E atât de mare, era atât de mare, atunci când jucam împreună, prin energia pe care o dădea, prin bucuria de a trăi, pe care ne-o dădea și nouă și prin acel talent cu totul ieșit din comun, pe care îl are pentru această meserie.

Actrița Rodica Mandache

Acest om e un univers cu mulți eroi. Fiecare dintre noi și-a ales un erou pe care l-a iubit.

Actrița Medeea Marinescu

Îți mulțumim mult că exiști.

Irina Margareta Nistor

Dacă povestea asta ar fi scrisă cu acul în colțul ochiului ar fi de ținut minte. Aveam 15 ani, mergeam cu părinți la teatru, la teatrele din București, și am fost într-o seară la un spectacol greu pentru un copil de 15 ani, „Oameni și Șoareci”. Florin juca un rol greu, un rol de amploare, cum se spune între actori, în niciun caz, nu era acest Florin splendid pe care îl iubim cu toții. Eu am fost atât de impresionată de rolul pe care l-a făcut, l-am văzut în roluri grele, în roluri în care nu credeai că un bărbat atât de șarmant și de frumos poate să se modifice, să se transpună. După acest prim spectacol, împreună cu trei fetițe am început să batem la ușa cabinei lui, după câte o reprezentație, să-i cerem câte un autograf. El era foarte drăguț. La 22 de ani îmi propune (un regizor) un rol principal alături de Florin Piersic. Un rollercoaster extraordinar! Nu-mi vine să cred că au trecut 60 de ani. Dacă mi-ar fi spus cineva la 15 ani că atunci când o să am 75 o să-l laud pe Florin Piersic la Cluj, în cadrul unui festival internațional, îi recomandam o prișniță.

Corina Chiriac

TIFF nu a fost doar despre filme, regizori și replici, ci despre experiențele care ne-au adus mai aproape de miezul nostru, de acel suflet cultural care își amintește uneori că are o sete nebună pentru artă (de orice fel) și pentru conversații cu sens. Din categoria artă din care ne-am înfruptat timp de 10 zile la TIFF, fac parte atât proiecțiile de la cinematografele din oraș, cât și expozițiile de fotografie de la Muzeul de Artă. Expoziția „Plecat” ce cuprinde fotografiile lui Cosmin Bumbuț propune o introspecție transformatoare, o călătorie printre propriile gânduri, pornind de la întrebările „Cât de atenți suntem la cei din jurul nostru?”, „Cum ne raportăm la ideea de a fi un străin într-o lume fără granițe?”.

Într-un interviu din AperiTIFF, fotograful Cosmin Bumbuț și Elena Stancu explică mai multe despre proiect. Timp de șase ani, echipa care a demarat acest proiect a urmărit fenomenul românilor plecați în străinătate, documentând atent viețile a sute de oameni. Planul inițial consta în acoperirea teritoriului european în doar un an de zile, însă Cosmin precizează că după 8 luni în Spania, nu erau nici măcar cu un pas mai aproape de ce și-au propus. După ce au strâns povești despre migrație din 12 țări, își propun să reia proiectul, după o pauză, și să continue să documenteze migrația, deoarece e un fenomen major, care duce lipsă de documentare.

Din cadrul festivalului internațional nu lipsesc totuși filmele românești, iar anul acesta secțiunea Zilele Filmului Românesc se mândrește cu niște titluri excepționale, precum Kontinental 25, filmul lui Radu Jude filmat integral în Cluj, cu un iPhone, dar și Anul nou care n-a fost, în regia lui Bogdan Mureșanu. Despre crearea și documentarea acestui film din urmă, regizorul și câțiva actori au povestit câteva detalii într-o formulă restrânsă la Meron Gallery, în cadrul unui meet and greet, dar și la finalul proiecției în aer liber, în cadrul unui Q&A cu publicul. Atât Bogdan, cât și actori din film precum Ada Galeș, Andrei Miercure, Dana Voicu și Irina Enea, producător executiv, ne-au vorbit din experiența lor. Așa am reușit să intrăm puțin în culise și să aflăm care sunt primii pași în crearea unui film.

Am început cu o mână de oameni și apoi, cum se face de obicei, vorbești cu directorul de casting pentru că trebuie să ai cu cine să filmezi, unde să filmezi. E destul de simplu. Inițial trebuie să ai și niște bani, însă nu e neapărat o condiție esențială pentru că la un moment dat se vor duce. Actorii și locațiile rămân, banii se duc. Noi avem 7000 de actori în românia. Orice regizor are un lux, poți să găsești niște actori extraordinari de buni.

Bogdan Mureșanu

Andrei Miercure ne-a descris procesul său de a intra în pielea personajului Laurențiu, tânărul din film care își propusese să treacă granița și care fusese prins în fapt. Pe lângă pregătirile alături de regizor și documentarea individuală, Andrei a ținut un jurnal, în care își nota monologul interior al personajului.

De când am citit prima dată scenariul, l-am simțit pe Laurențiu destul de aproape și, cumva, netrăind în perioada respectivă am tot discutat cu Bogdan, mi-a dat câteva documentare pe care să le văd, mi-a dat câteva cărți de citit și orice întrebare aveam i-o adresam să mă lămuresc cum să construiesc acest personaj. De fapt, am încercat să mă apropii de el uman, să văd care sunt dorințele lui cele mai mari și care sunt frustrările sau traumele lui. Am descoperit că aș putea să-l abordez pe Laurențiu cu anxietatea mea caracteristică, interiorizată și să încerc să-l țin într-o tensiune continuă.

Andrei Miercure

Înainte de a lua castingul, Dana Voicu văzuse scurtmetrajul lui Bogdan care a inspirat lungmetrajul „Anul nou care n-a fost”. Atunci actrița a dezvoltat o admirație pentru regizor, fără să-l cunoască. După casting, citind scenariul filmului ea a rămas impresionată: „Mi s-a părut atât de bun. Mi-era ciudă că nu am știut mai devreme, dar scenariul fiind foarte bun, autentic, lucrurile au mers bine. Am lucrat foarte bine, partenerii – extraordinari!”.

Cu șarmul ei caracteristic, Ada Galeș s-a alăturat discuției povestind, recunoscătoare, despre experiența sa alături de echipa filmului, însă fără a omite să menționeze – mai mult sau mai puțin subtil – situația pe muchie de cuțit în care se află cultura în România.

Se râde la film, e o comedie. S-a scris un scenariu savuros. S-a creat o echipă atât artistică, de creație, cât și tehnică, de producție, în care oamenii aleargă dintr-o parte într-alta să fie alături unii de alții. M-am simțit bine, văzută și apreciată, odată cu filmul ăsta. Mă bucur că a ajuns la atât de mulți dintre voi – înseamnă foarte mult pentru noi și pentru arta pe care o facem.

Ada Galeș

Anul acesta, TIFF ne-a arătat că nu e doar despre a-ți petrece ziua în sălile de cinema – e și despre a te bucura de oamenii care îți sunt alături. E despre a asculta muzică bună, fie ea muzică de film sau muzica ce te face să te simți mai pe filmul tău. Am găsit la TIFF mai multe feluri de speranță: speranța că filmele românești bune încă se fac, speranța că publicul tânăr poate iubi aceste filme și speranța că poate vom fi bine, cât timp ne prețuim libertatea.

Au fost 10 zile intense și nopți albe de care ne vom aminti cu drag și dor. A avut dreptate Tudor Giurgiu, președintele Festivalului Internațional de Film Transilvania, când a spus că e un eveniment unic. Abia așteptăm următoarele ediții!

TIFF.24: Când filmul nu e doar film, ci oglindă

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Există seri în care nu știi la ce să te mai uiți. Nu pentru că nu ai opțiuni, ci pentru că vrei ceva care să conteze. Fie că ești pasionat de cinema și dornic să analizezi cadre, tehnici, replici, fie că pur și simplu cauți o activitate care să-ți umple cu sens o seară de vară, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF.24) e locul în care e aproape imposibil să nu găsești ceva care să te prindă – să te cuprindă cu totul și să te fascineze.

Festivalul ne propune, an de an, nu doar filme, ci stări, momente, gânduri asupra cărora să reflectăm. Luăm o pauză de la competiția cu timpul și ne oprim să vizionăm, relaxați, o competiție de filme. Ne învață să privim fragmente – de lume, de suflet, de minți geniale – puse cap la cap până când încep să spună ceva despre noi. Să ne dezicem de prejudecăți, de siguranțele comode și să ne așezăm în fața ecranului cu inima deschisă. Pentru că acolo, între lumina proiectorului și întunericul nopților de vară, între replici scrise cu grijă și tăceri care spun tot, poate găsim acel sens pe care nu-l căutam neapărat, dar de care avem nevoie.

Tudor Giurgiu, președintele festivalului de film, vede ediția TIFF de anul acesta drept o ediție provocatoare, cu un public numeros și nopți albe. Dar mai mult decât atât, e munca depusă pentru organizare. Au fost vizionate multe filme, peste 1000, din care au fost alese 200 de filme de lung metraj și scurtmetraj de care cinefilii se pot bucura timp de 10 zile la Cluj, începând cu 13 iunie și terminând apoteotic cu cine-concertul AMADEUS, în 22 iunie 2025.

Nume mari, 172 de filme lungi și 28 de scurtmetraje din 53 de țări

Se anunță o ediție extrem de diversă, cu multe surprize și filme din toate genurile, care ne poartă de la filme mute, până la câteva din selecția recentului festival de la Cannes de anul acesta, diferența de timp dintre anii premierelor acestor filme fiind chiar până la 100 de ani. Tudor Giurgiu precizează că e o ediție care se desfășoară în aceleași coordonate ca până acum, creată cu grijă și drag atât pentru filme, cât și pentru public. Legendarul Béla Tarr, unul dintre cei mai importanți și influenți cineaști din lume, este invitatul special al TIFF.24, unde va primi Premiul pentru Întreaga Activitate și va susține un masterclass sâmbătă, 21 iunie, în fața tinerilor cineaști și a publicului prezent la festival.

De asemenea, actrița Emilia Dobrin, o personalitate marcantă a cinematografiei românești, va fi onorată cu Premiul pentru Întreaga Activitate la cea de-a 24-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania. Cu roluri memorabile în spectacole de referință și apariții marcante pe marele ecran, Emilia Dobrin și-a dovedit versatilitatea în filmele unor regizori ca Alexandru Tatos, Dan Pița, Tudor Cristian Jurgiu sau Dan Chișu. Emilia Dobrin a revenit recent pe marile ecrane în multipremiatul „Anul Nou care n-a fost” (r. Bogdan Mureșanu), care poate fi revăzut la TIFF, și docu-ficțiunea experimentală „Maia – Portret cu mâini” (r. Alexandra Gulea).

Criticul de film Valerian Sava va primi, de asemenea, Premiul pentru Întreaga Activitate la TIFF.24. Astăzi, la 90 de ani, Valerian Sava este la fel de neobosit și incisiv, mutat cu arme și bagaje în online, unde „postează” regulat și cu o vervă de invidiat, și prezent la mai toate evenimentele importante de cinema din țară, inclusiv la TIFF, din care nu a ratat nicio ediție. Din strânsa legătură cu festivalul clujean s-a născut serialul de cărți din colecția TIFF Cinefil de la Editura Școala Ardeleană, ajuns deja la episodul IV și sugestiv intitulat „Post/neoistoria filmului românesc (și nu numai) în mono-dialoguri critice”.

Filmul e artă, iar arta își are loc peste tot. Și în competiții.

Cineaști aflați la primul sau al doilea lungmetraj din carieră concurează pentru trofeele competițiilor internaționale ale celei de-a 24-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania (Cluj-Napoca, 13-22 iunie 2025). 12 producții din toată lumea se află în cursa pentru Trofeul Transilvania și celelalte premii ale Competiției Oficiale, în timp ce 10 filme își vor disputa premiul Competiției What’s Up Doc?.

What’s Up Doc? Este o secțiune dedicată filmelor de ficțiune care se joacă de-a documentarul, o joacă de-a dreptul naturală, gingașă între realitate, ficțiune, animație, film hibrid, dar și documentar clasic. Este al patrulea an în care secțiunea What’s Up Doc? are o competiție dedicată în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, iar cele 10 titluri selecționate propun o întindere la limită a ideii de documentar, adunând laolaltă formate clasice, hibrid, ba chiar și o ficțiune.

Am pornit de la ideea de distanță: fizică, emoțională, socială, etică. Am căutat incompatibilități perfecte, explorate în moduri cât mai diverse, al căror mesaj rămâne valabil indiferent pe ce parte a baricadei lui te-ai afla. Așa au rezultat zece filme, dintre care șapte sunt debuturi.

Crăița Nanu, curator al competiției „What’s Up Doc?”

Haosul din lume, confuzia, neînțelegerea politică, socială se regăsesc în mai toate filmele din competiție, însă acest aspect nu a fost căutat și considerat criteriu în alegerea filmelor, ci a fost pură întâmplare, poate tocmai pentru a ne atrage puțin atenția, poate tot prin ceva ce iubim atât de mult – privirea într-un ecran și încrederea mai mult sau mai puțin oarbă în ceea ce vedem, în ceea ce consumăm prin acel ecran –, asupra realității în care trăim. Iar dacă în cazul vieții reale, nu ne garantează nimeni acel final fericit sau cel puțin o oareșice mântuire, stare de liniște sufletească, fie și ea una înconjurată de haos, iar pesimiștii din noi tind să găsească finalul prost în viața de zi cu zi, în cazul filmelor, această realitate se transformă în ceva cu sens, într-o experiență cathartică, în ceva care ne face să ne punem întrebări, să ne analizăm pe noi, să analizăm contextele în care trăim și chiar să regândim uneori strategiile noastre de viețuire și conviețuire spre a crea un viitor mai plăcut, mai bun, în adevăratul sens al cuvântului, pentru noi toți.

Complet neintenționat, dar perfect plauzibil, dată fiind degringolada lumii în care trăim, cele 12 filme din Competiție compun un Babel straniu, dar fascinant, în care nu se mai înțeleg om cu om, om cu lume, lume cu lumi. În lipsa unei realități mai bune și mai conciliante, arta rămâne singura care mai poate transfigura pozitiv și cu sens acest deficit cronic de comunicare, empatie și autentic.

Mihai Chirilov, director artistic TIFF

AI și filme de iPhone

Într-un context în care ceea ce în secolul trecut părea de domeniul fantasticului este astăzi (din ce în ce mai aproape de) realitate, TIFF nu doar că propune o retrospectivă trasă la temă, ci îndrăznește și să imagineze un viitor dominat de tehnologie. Progresele în materie și erupția Inteligenței Artificiale în absolut toate domeniile au, cu siguranță, avantajele lor, dar în același timp generează o angoasă tot mai reală, amenințând să altereze lumea așa cum o știm, o dată ce cutia Pandorei a fost larg deschisă, iar lucrurile par să fi scăpat de sub control. Într-un viitor ușor pesimist, trebuie înțelese care sunt riscurile și consecințele unei astfel de realități, iar cinematografia a tras mereu un semnal de alarmă în acest sens. În cadrul TIFF ne pregătim să vedem multe distopii care atrag atenția asupra problemei, iar ce ne îndeamnă Tudor și Mihai din culisele festivalului este să revedem aceste filme cu ochii de astăzi și să observăm că indiferent de perioada creării filmelor, subiectul e la fel de relevant și avem în continuare multe de învățat.

Cu „ajutorul” AI-ului, dar și cu contribuția unui scenarist cât se poate de uman, campania vizuală a TIFF-ului din acest an propune o viziune futuristă a Clujului gazdă, cu un dram de ironie și imaginație obraznică, dar cum nu se poate mai plauzibilă. Parafrazând titlul plin de semnificații al unui film celebru, „Viitorul sună întotdeauna de două ori” – nu doar în spotul celei de-a 24-a ediții de TIFF, ci și într-o antologie amplă de capodopere clasice și vizionare, dar și de titluri recente, din program, denumită sugestiv „Tomorrow is Fear”.

O discuție ce apare tot mai des în lume și în special în lumea industriilor creative este legată de dependența de dezvoltarea AI a industriei cinematografice. În timp ce ideea că inteligența artificială ar copleși o majoritate de creatori și spectatori, există o direcție interesantă de viitor, anume că mintea omului nu va fi pentru mult timp singurul autor al producțiilor. În cadrul celor 10 zile de festival publicul va avea ocazia să participe la mai multe masterclass-uri în care se ridică problema creării de prompturi complete și corecte care să ajute inteligența artificială să dea rezultatele dorite.

Vocea GEN Z

Festivalul Internațional de Film Transilvania vine anul acesta cu vești noi: o nouă secțiune competițională care va aduce pe ecrane producții dedicate culturii tinerilor: Teen Spirit. Filme de ficțiune, dar și documentare destinate în principal publicului Gen Z, vor concura pentru trofeul Youth Award, care va fi oferit de un juriu format exclusiv din tineri.

Astfel, TIFF lansează un apel de înscriere tinerilor clujeni între 16 și 20 de ani pasionați de cinema. De-a lungul festivalului, cei aleși vor urmări cele nouă filme din competiția Teen Spirit, vor avea întâlniri cu echipa festivalului și o rundă de conversații libere la TIFF Lounge, și vor dezbate pentru a selecta filmul câștigător, pe care îl vor premia la Gala de Închidere a festivalului.

Ne vedem în fața ecranelor!

La TIFF.24, filmele nu se privesc doar – se simt, se discută, se păstrează în tote bag și se iau pe furiș acasă. Pe străzile Clujului, între două proiecții sau în sunetul unui concert, publicul nu e un simplu spectator: e parte din mecanismul viu al festivalului. Ediția din acest an nu doar că promite nopți albe și discuții aprinse, ci aduce și acel sentiment greu de pus în cuvinte: că suntem cu toții martori și complici ai unei lumi care mereu mai are încă ceva de spus.

Iar dacă realitatea nu ne garantează mereu finaluri fericite, poate că aici, în sălile TIFF-ului, putem învăța să le reinventăm – măcar pentru zece zile, în fiecare iunie, la Cluj.

Un fel de a fi, un fel de a trăi: One May Jam

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

One May Jam e un fel de a fi, un fel de a trăi, e mai mult decât un festival. Iar pentru oamenii potriviți nu are loc doar o dată pe an, în mai, ci e o stare mereu prezentă în suflet. Când te gândești la One May Jam nu e foarte greu să-ți imaginezi ziua perfectă, atât pentru cei care vin pentru prima oară, cât și pentru cei care deja fac parte din comunitatea creată în jurul culturii Hip-hop din Cluj. Dansul, muzica, hainele sunt doar câteva ingrediente ce fac experiența una memorabilă, alături de șarm, tupeu, dar și foarte mult talent ce se face remarcat în fiecare moment.

One May Jam: „Autenticitate, jovialitate, măiestrie”

Prin implicarea activă a întregii comunități, creatorii își propun să redefinească imaginea negativă și să demonteze preconcepțiile asupra culturii Hip-hop, răspândind viziunea de unitate și stare de bine prin artă și sport.

One May Jam a pornit din dorința de a duce mai departe esența culturii Hip Hop. Timp de 5 ani în cadrul acestui mini-festival am strâns amintiri, zâmbete, conexiuni autentice și naturalețe cu ceilalți. Cu alte cuvinte, am construit un context în care arta și măiestria să fie starea de fond a lucrurilor.

Concrete Rockers, creatorii OMJ

Ediția de anul acesta a fost cu adevărat una specială, spune Arcadius, membru Concrete Rockers, ce descrie One May Jam în 3 cuvinte: „autenticitate”, „jovialitate”, „măiestrie”. „Dincolo de încărcătura numărului, fiind ediția a 7-a, One May Jam, din perspectiva mea, a închis un cerc perfect. După ce am trăit edițiile anterioare, simt că am crescut într-o manieră spiralată.”

Pentru mine a însemnat naturalețe și așezare. Aveam deja lecțiile, mai mult sau mai puțin frumoase, pe care le-am învățat împreună datorită edițiilor trecute, iar anul acesta toate s-au cristalizat într-o formă simplă, ușoară și plină de conexiune. Întotdeauna este o bucurie pentru mine să pun în lumină valoarea unui eveniment, a unui act artistic sau a unor dinamici frumoase dintre oameni. Am avut plăcerea și anul acesta să fiu gazda evenimentului și să transmit un pic din povestea noastră. One May Jam nu este doar un eveniment, ci este esența tuturor poveștilor care ne-au inspirat în călătoria noastră ca oameni, artiști și membri ai unei comunități așa frumoase. Organizând acest jam menținem vie povestea culturii Hip Hop, această „masă rotundă” unde nu contează cine ești, ce faci, ce profesie ai, ci bucuria sinceră pentru artă și pentru ceilalți oameni.

Arcadius

Nu zici „cool” doar așa. E cool pentru că te face să te simți cumva.

Șocant. Sunt absolut șocată de cât de fain e! Chiar mă gândeam cât de faini sunt oamenii ăstia, ce talentați sunt și ce comunitate strânsă au. Toți se cunosc între ei – mi se pare foarte cool.

Alesia

Dacă toți oamenii de la One May Jam ar deveni o singură persoană Alesia spune că ar fi o persoană foarte talentată și foarte cool. În timpul sesiunilor de dans ea a rămas uimită și nu a putut să-și mute privirea de la dansatori.

Nu zici cool doar așa. E cool pentru că te face să te simți cumva. Te „trepidează”, frate! Se ridică părul pe tine. E memorabil – ăsta e cuvântul. Nu o să uit niciodată.

Alesia

Îmi place foarte mult, e a 4-a sau a 5-a ediție când venim. Și de fiecare dată, faptul că ne revedem mereu cu comunitatea o face să fie cea mai faină experiență. Chiar ziceam cu niște prieteni că ar fi extraordinar dacă ar fi în fiecare weekend. Am fi aici în fiecare weekend. Pentru că e superb, superb, SUPERB!

Carina

Într-una din ediții, Casi a ajutat la crearea experienței de festival prin rolul de barmaniță. Ea spune că e printre puținele evenimente accesibile și de calitate pe care le avem. „Mi se pare că e cea mai deschisă comunitate”, spune Casi. Nu există diferențe de tipul „tu ești din Staff, ne comportăm altfel cu tine”.

Mi se pare că (experiența n.r.) rămâne, de asemenea, autentică în ceea ce înseamnă partea de Hip-hop, de la om la om. Jos pălăria pentru asta! E de basm!

Casi

Ea a fost mereu aproape de ce înseamnă organizarea festivalului. Observând munca pe care o depun cei de la Concrete Rockers pentru a crea ceea ce, pentru mulți, poate e doar o „noapte de distracție”, a determinat-o să îi aprecieze foarte mult, pentru că au reușit să îmbine utilul cu plăcutul în cel mai natural și frumos mod posibil.

Cezara face parte dintr-un studio de dans din Oradea, iar după experiența pe care a avut-o ea anul acesta, i-ar plăcea să vină la edițiile viitoare împreună cu câțiva dintre cursanții săi.

Fiecare aduce ceva unic – unicitatea ar fi ceva comun, ceva ce poți observa la fiecare dintre oamenii de aici. E tare să vezi că se mai celebrează cumva cultura asta, a Hip-hop-ului, cu toate elementele ei, nu doar dansul sau doar graffiti-ul.

Cezara

„Comunitatea e familie, e iubire, respect”

Carina și grupul ei vin la festival fiindcă sunt prieteni cu organizatorii. I se pare că e extraordinar ce au reușit să creeze concrete rockers. Toți cunoscuții și-au găsit locul în comunitate. Din ce am povestit cu ea s-a simțit cât de dragi îi sunt oamenii de aici și cât de important este, ca organizator, să creezi un spațiu în care toată lumea să se simtă inclusă și să se simtă cu adevărat bine.

Familie – nici în familiile noastre mulți dintre noi nu ne simțim atât de bine cum ne simțim aici. Comunitatea e familie, e iubire, respect... all the good things.

Carina

Se mai poate spune că One May Jam e grătarul perfect organizat cu ocazia zilei de 1 mai – cu „mici și bere”, cum ar descrie Radu experiența în doar câteva cuvinte. În același timp, comunitatea care s-a format și încă se formează în jurul One May Jam se simte foarte aproape pentru Radu. El e sincer și ne mărturisește că a venit să se distreze, să se simtă bine și reușește să își împlinească scopul fiind alături de prieteni, de „oamenii lui”. Totuși, precizează că dacă ar fi venit oricine din afara comunității și-ar fi găsit cu ușurință „oamenii săi”.

Unitate – e important să simți că aparții unui grup, dacă nu aparții nicăieri simți că… nu ești găsit.

George

Hainele nu fac omul, dar oamenii de aici fac hainele să pară parte din spiritul One May Jam

Pentru o parte din comunitatea de la One May Jam hainele reprezintă un limbaj care definește fiecare membru, dar nu limitează individul niciodată. Tocmai prin îmbrăcăminte și prin alegerea de a nu se îmbrăca în branduri, ei își lasă liberă imaginația. Totul decurge deosebit de armonios, hainele fiind parte din mișcările de breakdance.

Cred că aproape toată lumea de aici adoptă un stil vestimentar Hip-hop, cât de libertin se poate. Fiecare își exprimă personalitatea – din nou un semn prin care poți simți incluziunea. Avem, într-un fel, toți același stil, dar fiecare are câte o părticică ce îl face unic. And as a whole, we make it look good – let's be honest!

Carina

Eu mereu am crezut că nu haina îl face pe om, ci omul face haina și cumva, cochetând și cu designul, pentru mine e mai importantă partea asta. Mi se pare că prin vestimentație ne punem în lume, ne punem emblema de cine suntem noi. Mereu am apreciat locurile în care poți să fii tu, fără să te simți prost, fără să gândești prea mult sau să ai anxietate. E foarte important să-ți găsești un loc în care poți fi tu însuți – fie că e (vorba de n.r.) vestimentație, fie că (ne referim la n.r.) vorbe. One May Jam oferă posibilitatea asta, de a fi fără inhibiții.

Casi

La începutul anilor 2000, stilul vestimentar avea un sens în (a determina n.r.) cine ești, ceea ce faci, dar în ziua de astăzi mi se pare atât de diversificat stilul vestimentar. Nu mai contează cum te îmbraci. Poți să te îmbraci ca un rocker, poți să te îmbraci ca un Hip Hopper, să asculți aici aceeași muzică și să fii fain.

Radu

P.S.: Am vrea să spunem că ne pregătim deja pentru următoarea ediție, dar pentru One May Jam nu e nevoie să ne pregătim în niciun fel – e de ajuns să fim doar noi înșine, cu multă bucurie în suflet. Ne vedem la One May Jam, la Camping Colina, la anu’ în mai!

Universul lui Dali la Casa Hintz, Cluj-Napoca

În vizită la un creator de șarade

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

O invitație la visare cu ochii deschiși. Un bilet cu acces special în culisele minții unui mare artist. Sau doar o călătorie printre elefanți ce merg pe picioroange prin deșert, la apus.

„Universul lui Salvador Dalí” este una dintre cele mai ample expoziții din România dedicate celebrului artist catalan, reunind 170 de lucrări fascinante. Vizitatorii sunt invitați într-o călătorie spectaculoasă prin lumea suprarealistă a lui Dalí, unde pot admira sculpturi în mărime naturală, mobilier suprarealist și alte opere de artă special realizate, în a căror compoziție sunt folosite cu ingeniozitate materiale precum sticla, bronzul, aurul și chiar diamantele. Găzduită în Casa Hintz, clădire istorică emblematică pentru Cluj-Napoca, expoziția provoacă percepția realității și explorează granițele raționalului.

Cine e „starul” de la Casa Hintz?

Salvador Dalí a fost un artist spaniol născut în 1904 la Figueres, Catalonia, considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai suprarealismului. Cunoscut pentru imaginația sa exuberantă și pentru stilul său extravagant, Dalí a rămas celebru pentru lucrări iconice precum Persistența Memoriei (1931), cu faimoasele ceasuri topite, sau Elefanții (1948). Pe lângă pictură, a fost activ și în sculptură, cinematografie, fotografie, literatură și design, aducând mereu un amestec de vis, simbolism și excentricitate. Dalí a fost adesea înconjurat de controverse din cauza personalității sale egocentrice, a apropierii de regimul lui Franco și a declarațiilor sale provocatoare. Excentric atât în viața personală, cât și în cea artistică, Dalí a reușit să rămână una dintre cele mai fascinante și discutate figuri din istoria artei moderne.

În vremea lui Dalí, se considera o adevărată cinste să îi vizitezi atelierul sau chiar să-l surprinzi în activitățile sale de zi cu zi, chiar și în cele mai banale ipostaze, cum ar fi mergând pe stradă. Ghidul nostru ne povestește cum în toată istoria artei nu a existat un artist care să fi avut parte de un astfel de tratament din partea publicului, ajungând chiar la rangul de „star de cinema”.

Moise, Freud și Dalí și firul roșu ce unește poveștile

„Moise și monoteismul” este o carte scrisă de Sigmund Freud și publicată în 1939. În această lucrare, Freud propune o teorie controversată: el susține că Moise nu era evreu, ci egiptean, și că monoteismul, credința într-un singur Dumnezeu, își are originile în religia lui Akhenaton, faraonul egiptean care a promovat cultul zeului Aton. Freud explorează ideea că acceptarea monoteismului a fost o traumă colectivă pentru poporul evreu și că această traumă a avut efecte psihologice profunde asupra dezvoltării culturii și religiei.

Salvador Dalí a fost profund influențat de teoriile lui Freud despre psihanaliză, inconștient, sexualitate și traume. Freud era o figură pe care Dalí o admira enorm, considerându-l un „descoperitor al lumii inconștiente”. Dalí a mărturisit că multe dintre operele sale sunt rezultatul explorării propriei sale psihologii, iar tehnica sa numită „paranoia-critică” a fost inspirată direct din teoria freudiană despre interpretarea viselor și a dorințelor ascunse.

În ceea ce privește „Moise și monoteismul”, chiar dacă Dalí nu a făcut referiri directe și frecvente la această lucrare anume, temele de traumă colectivă, autoritate religioasă, vinovăție și nevoia de ordine impusă prin religie rezonează cu multe dintre lucrările sale mai târzii, în special în perioada sa de maturitate artistică, când a început să îmbine suprarealismul cu teme religioase și mistice.

În timpul turului ghidat prin expoziție, am aflat că ideea de bază a cărții gravitează în jurul ideii că felul în care noi ne reprezentăm divinitatea se mulează pe relația cu propriul nostru tată și că relația aceasta, foarte geografică, foarte personală, este cea care o structurează de fapt și pe aceea care ne guvernează în sens religios.

O serie a lucrărilor lui Dali, sugerează exact această idee că, de fapt, în evoluția masculinității, bărbatul nu devine bărbat până când nu-și confruntă propriul tată. Și nu doar că și-l confruntă, dar trebuie să și câștige în acea luptă. Dacă și-l confruntă și iese câștigător din asta, abia atunci devine el bărbat. Această observație de ordin psihanalitic pe care Sigmund Freud o pune în această carte este o observație pe care Dalí o intuise cumva instinctiv, cu foarte mult timp înainte, chiar prin gestul de a deveni artist, pentru că tatăl său s-a împotrivit ca el să se facă artist și el exact asta devine.

Această poveste e emblematică pentru destinul lui Salvador Dali, întrucât acesta se împotrivește cu foarte mare forță tuturor posibililor tați adoptivi, care mai pot apărea în viața sa, primul dintre ei fiind André Breton, mentorul grupului, pe care îl șochează ori de câte ori are șansa să o facă. Și chiar în momentele în care pretinde să fie un mare adept al preceptelor lui, Dalí continuă să se prefacă tot timpul.

Ne-au rămas în minte cuvintele ghidului, ce a reușit să ne transpună în lumea lui Dalí, prin vorbele sale și prin pasiunea cu care povestește. Astfel, aflăm că Dalí „nu face decât o operă de mare amăgitor, care servește mentorului o anumită imagine”, în secret el fiind un rebel care speră să-i ia locul mentorului. Totuși, deși nu a reușit să-i ia locul în cadrul grupului, a reușit să facă asta în lume.

Șarada

Oamenii tind să aibă această suspiciune, cum că Dalí ar fi un artist imposibil de înțeles, un creator al operelor ale căror semnificații sunt greu de pătruns. Totuși lucrurile arată așa doar la o primă vedere. Ceea ce e pe cât de impresionant, pe atât de natural la Dalí e faptul că reușește să gândească simbolic. Dar, de fapt, oamenii sunt învățați încă din școală să facă asta: sunt învățați că un cuvânt reprezintă un obiect, un sunet sau ceva din lumea noastră.

Salvador Dalí este un maestru al percepției. Se joacă foarte bine cu felul în care noi suntem obișnuiți să înțelegem realitatea. Petrecem ceva timp să admirăm o lucrare: Omagiu pentru Terpsichore.

Partea dreapta e făcută să semene cu piatra, o piatră care este afectată de mediul natural care există, arată învechită față de partea din stânga ei și de fapt este tot bronz ca și cealaltă, însă este un bronz tratat, un bronz căruia i se dă un aspect cromatic. Lucrarea se încadrează în a doua parte a creației sale, în care fascinația pentru clasic este din ce în ce mai pronunțată.

Zâmbim când ghidul ne amintește că Dalí era un foarte mare creator de șarade și un foarte mare creator de trucuri. Îi plăcea foarte mult să inducă în eroare.

Asemeni artistului și creațiile sale fac același lucru: se joacă cu noi, ne înșală ochii, ne determină să ne întoarcem pe mai multe părți încercând să găsim o explicație, un sens. Lucrarea „Omagiu pentru Terpsichore” relevă de la bun început spiritul său curajos, spiritul revoluționar, însă nu este o lucrare avangardistă tipică, deși Dalí face parte dintre avangardiști. Dacă ar fi fost un avangardist tipic, atunci ar fi dat o ipostază glorioasă umbrei, or nu face asta.

Desigur, nu avem nevoie de prea multe explicații pentru a concluziona că Dalí nu face parte dintre artiștii tipici. Pare să se plaseze singur pe un piedestal. Și înconjurat de lucrările lui atât de variate, dar care păstrează ca fir comun extravaganța, așteaptă ca operele sale să fie admirate, judecate, discutate. Fie că sunt sau nu înțelese.

Vă îndemnăm să explorați chiar voi fascinanta lume a lui Salvador Dalí! Expoziția este deschisă pentru vizitare de luni până vineri între orele 11:00–20:00, iar în weekend de la 10:00 la 20:00, ultima intrare fiind permisă la ora 19:00. Accesul se face din strada Regele Ferdinand nr. 1, prin curtea interioară (e foarte vizibilă, nu o puteți rata). Biletele pot fi achiziționate direct de la casa de bilete, unde puteți plăti atât cash, cât și cu cardul, în același program ca cel de vizitare. Iar după ce descoperiți universul inegalabil al creației suprarealiste așteptăm părerile voastre!

P.S.: Expoziția părăsește Clujul în 18 mai, deci nu uitați să vă planificați vizita curând.

P.P.S.: Am auzit că în fiecare luni sunt reduceri la bilete. Oare ce zi e mâine? Hmm…

Zâmbete, lacrimi și 110% suflet, muncă, pasiune: doar o parte din ce trăim la Transylvania Open 2025

2 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Unui copil i-au rămas mici pantofii cu care a jucat tenis în spatele școlii, în ultimul an. Își cumpără alții, pe măsură, din banii lui și, deși știe că nu are mulți, îi dă pe ceva ce contează pentru el. Se încalță și își caută drumul. Îi calcă pe urme pentru că i-a dat speranța unui viitor care merită. Îi calcă pe urme Simonei Halep, care i-a făcut loc și i-a arătat că se poate: cu muncă, sinceritate, pasiune, efort nemărginit – se poate.

Și copilul nu știe în ce se avântă, dar știe că, pe noptieră, are mingea cu autograf, pe care scrie cu cerneală proaspătă numele ei. Tot ce știe e că se va antrena în fiecare zi cu acea minge și nu se va opri să lupte nici atunci când timpul îi va zgâria cerneala, care se va desprinde treptat și neuniform de pe puful galben, înnegrit de atâta joc.

„Îmi e un pic greu să vorbesc…”

O emoție intensă și un moment de neuitat pentru sportul românesc: Simona Halep, fost număr 1 mondial și cea mai valoroasă jucătoare de tenis a României, și-a anunțat oficial retragerea din competiții în cadrul Transylvania Open WTA 250. Decizia a fost făcută publică pe Terenul Central, la finalul meciului de simplu cu italianca Lucia Bronzetti, care s-a calificat în turul al doilea. În fața a mii de fani ce au umplut BTarena până la refuz, venind să o susțină și să împărtășească acest moment special, Simona Halep a vorbit despre cariera sa și despre hotărârea atent analizată de a se retrage. Mesajul său a fost profund emoționant și plin de recunoștință, adresat atât susținătorilor săi din întreaga lume, cât și familiei și echipei care i-au fost alături pe parcursul unei cariere memorabile.

Îmi e un pic greu să vorbesc… Aici e casa mea, din România, aici mă simt cel mai bine, m-am simțit mereu înconjurată de multă dragoste. Au fost multe meciuri pe care le-am câștigat aici, au fost și meciuri pe care le-am pierdut, dar mereu rămân amintirile bune, frumoase, iar energia voastră mi-e umplut sufletul. Indiferent unde am jucat, aici m-am simțit cel mai bine. S-a simțit și azi că abia respiram pe teren. E o emoție specială.

Simona Halep

Nu știu dacă e cu tristețe sau cu bucurie, cred că ambele sentimente mă încearcă, dar iau această decizie cu sufletul împăcat. Întotdeauna am fost realistă cu mine, corpul meu nu mai duce atât de mult ca să ajung unde, probabil, am fost. E foarte greu să ajungi acolo, de aceea am vrut să vin aici astăzi, la Cluj, să joc în fața dumneavoastră și să îmi iau la revedere pe terenul de tenis, chiar dacă prestația mea nu a fost foarte bună, a fost cu tot sufletul și mă bucur mult că ați venit! Din punct de vedere sportiv sunt o persoană extrem de împlinită și pot să spun că ceea ce am realizat în tenis nici măcar nu am visat când eram copil, dar am muncit pentru asta. Este ultima dată când am jucat aici și, nu vreau să plâng, e un lucru frumos că am ajuns numărul 1 mondial, am câștigat Grand Slam-uri, tot ce mi-am dorit. Viața merge înainte, există viață și după tenis și sper să ne revedem de câte ori posibil. O să continui să joc tenis în continuare, dar ca să fiu competitivă, necesită mult mai mult și în momentul acesta, nu se mai poate.

Simona Halep, la finalul meciului

„Fără regrete, privim înainte și să fim bucuroși că am avut așa ceva în sportul românesc!”

În cadrul conferinței de presă, ce a urmat după meci, Simona a mărturisit că este împăcată cu decizia luată: „„Nu știu ce să zic, nu vreau nici să pară foarte ușor, bineînțeles că în interiorul meu sunt multe sentimente și trăiri, dar sunt foarte împăcată cu această decizie. Sunt o persoană foarte realistă și stiu ce înseamnă munca pe care trebuie s-o faci ca să ajungi acolo sus, și în momentul acesta creierul meu și corpul meu nu mai duce așa ceva. Și poate că sunt atât de împlinită pe partea profesională încât mi-a fost ușor să iau această decizie, într-un fel. Au fost trăiri intense pe teren, nu am plâns, ceea ce mă surprinde un pic, dar poate și că e o eliberare. Am trecut prin multe lucruri grele în ultima perioadă, mi-am dat seama că e momentul să închei, poate că asta mă face să mă simt liberă și împăcată.”

Momentul care a făcut-o să se gândească prima oară la această decizie a fost accidentarea de la genunchi: „După ce am înțeles că accidentarea de la genunchi este o accidentare gravă și fără operație este cam greu să revin acolo sus. Iar eu mereu am spus că dacă nu pot să revin acolo unde am fost nu ar mai merita să mă chinui zi de zi, pentru că performanța este un chin, din punctul meu de vedere. Și stând departe de teren perioada aceasta, mi-am dat seama cât de greu a fost în ultimii 15 ani, în fiecare zi muncă, indiferent cum te simți, trebuie să tragi de tine la maximum și poate că viața înseamnă și altceva – asta am înțeles în perioada asta și vreau să mă bucur de ceea ce trăiesc acum. Am făcut foarte mult în tenis, sunt împăcată, sunt mulțumită de ceea ce am făcut și consider că e momentul să privesc în altă direcție.”

Întrebată dacă ar fi să aibă vreun regret, Simona a ezitat, însă a menționat că cel mai mare regret a fost necalificarea în finala FedCup: „De atunci n-am mai jucat, pentru că n-am putut să trec peste dezamăgirea pe care am trăit-o în 2018 în semifinală. Alte regrete? Poate că am luat decizii mai puțin bune, poate că aș fi putut să fac unele lucruri mult mai bine, dar nu obișnuiesc să am regrete. În primul rând, cred că e mai bine să faci niște lucruri decât să regreți că nu le-ai făcut. Așa că sunt împăcată și din punctul ăsta de vedere. Consider că am făcut ceea ce nimeni nu și-ar fi putut imagina în România că se poate. Am ajuns de la Constanța să joc tenis pe cele mai mari arene, cu o familie care m-a susținut, care nu a fost din tenis, dar au fost foarte pasionați de sport și au avut încredere în mine, iar asta m-a ajutat să ajung acolo. Fără regrete, privim înainte și să fim bucuroși că am avut așa ceva în sportul românesc! Cred că e important pentru toți copiii care privesc spre performanță.”

Oameni dragi

Cele mai importante trei persoane din viața și cariera sa sunt părinții și fratele ei, a spus Simona: „ei m-au susținut din prima clipă cu tot ceea ce au avut și tot ceea ce au avut emoțional și sentimental. Nu m-au certat niciodată, ei au fost necondiționat alături de mine.” Le mulțumește sincer tuturor celor care au făcut parte din drumul său în carieră: „pentru că fiecare a fost important. Nu o să încep să dau nume, pentru că sunt destul de mulți, dar un impact mare pentru a câștiga Grand Slam a avut Darren Cahill, pentru că m-a făcut să cred, m-a făcut să cred că am capacitatea – și intelectuală, și fizică – să câștig turnee de Grand Slam. Și vreau să-i mulțumesc pentru asta. Bineînțeles că fiecare parte a avut un rol important și vreau să le mulțumesc tuturor.”

În scurtele pauze din timpul meciului, vocile fanilor au răsunat, cântând în cor refrenul „SI-MO-NA, SI-MO-NA”, iar în liniștea de după încurajări s-a mai auzit dintr-un colț de sală: „Hai, Simona, ești regina noastră!” sau „Hai să nu o lăsăm singură!” sau „Hai, Simo, să ne bucurăm de meci!”. Pe lângă fanii care au fost cu ea mereu, cel mai aproape de teren au fost celelalte jucătoare românce, creând un moment extrem de emoționant: „Mă emoționează acest lucru și înseamnă că deși nu am fost și nu suntem foarte apropiate, suntem colege, am trăit zi de zi pe circuit, departe de casă, am fost acolo una pentru cealaltă, toate ne-am tras una pe alta și cred că fiecare jucătoare a contat pentru cealaltă, rezultatele au contat pentru celelalte ca să vadă că se poate, să vedem că se poate orice în tenis. Ce să spun, le doresc mult succes și le aștept și pe ele. Vârsta nu iartă pe nimeni și momentul vine pentru toată lumea. Eu, cum a zis și fratele meu: de ce râzi și ți-e așa de ușor? Și i-am zis că nu e ușor, poate că este o eliberare. Asta îmi doresc foarte mult și poate că e momentul să mă uit în altă direcție.”

„Și mie o să-mi fie dor de aceste momente, cu siguranță, chiar dacă acum poate părea că îmi e ușor. Sigur o să-mi fie dor și o să sufăr că nu o să mai joc în fața lor. Vreau să le mulțumesc pentru susținerea necondiționată de-a lungul anilor! A fost o carieră plină, dar susținerea pe care am avut-o eu în întreaga lume a fost deosebită și cu siguranță m-au ajutat atunci când mi-a fost greu în timpul meciurilor să apăs pedala și să câștig anumite trofee. Le mulțumesc foarte mult și sper să ne revedem curând în altă formă!”

Simona Halep, către fani

Adio! (Deci pe curând?)

„Nu știm niciodată ce se va întâmpla în această viață, dar este un la revedere pe terenul de tenis aici, acasă, la Cluj, în fața oamenilor care mi-au arătat mereu iubire și foarte multă căldură. Astăzi am înțeles foarte bine că este decizia corectă, pentru că dacă nu te antrenezi 100% în fiecare zi, nu poți să faci față. Iar eu nu sunt genul care doar să vin pe teren.”

Simona a precizat că tot ce și-ar putea dori în prezent este să se odihnească: „Sunt o jucătoare de tenis profesionistă epuizată din punct de vedere emoțional și îmi doresc să mă odihnesc, nu vreau să mai fac planuri. O să las viața să vină de la sine, voi vedea pe parcurs.“

„Totul merită, într-un final.”

În urma meciului, Simona și-a încheiat discursul cu un mesaj puternic către toți cei aflați la început de drum în călătoria grea, dar extrem de frumoasă ce este tenisul de performanță:„Vreau să le urez copiilor să aibă multă ambiție, multă dorință să ajungă în vârf, pentru că este minunat acolo. Am jucat mulți ani, este obositor, este epuizant, dar este frumos, iar adrenalina din acele momente nu o regăsești nicăieri. Așa că, dragi copilași, luptați, munciți, pentru că totul merită, într-un final.”

Totuși, adevăratul „la revedere” spus cu dragoste, cu dor și cu speranță s-a conturat într-un gest neașteptat făcut de Simona la plecarea de pe terenul Transylvania Open. În aplauzele publicului cu lacrimi în ochi, ea le-a zâmbit cald tuturor, le-a făcut cu mâna, iar apoi, într-o mișcare amplă, plină de grație și forță, ca servele sale, și-a lăsat racheta să zboare în aer și să aterizeze în public. Atunci, doar pentru o clipă, toată sala și-a oprit parcă respirația, iar inimile tuturor au sărit o bătaie, în dorința arzătoare de a fi ei cei care prind racheta. Un obiect, de altfel, ca oricare altul, produs în masă, dar care a avut ocazia să-i fie ostaș ei, Simonei, în lupta asta parcă prea scurtă. Într-o mișcare aproape renascentistă, zeci de mâini s-au întins, dorind să se desprindă de trup, să atingă și să prindă ferm racheta. Să o prețuiască la fel cum o Românie întreagă va continua să o prețuiască pe Simona Halep.

Keep Rolling: Trăiește visul copilăriei pe role la Skateland Cluj!

1 Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Generația crescută cu „Soy Luna”, care fugea grăbită de la școală pentru a urmări episoadele pline de dansuri artistice și aventuri pe role, își poate împlini acum visul copilăriei la Skateland Cluj. Dar nu doar ei! Cei care nu au avut contact cu acest univers până acum descoperă cu încântare cât de bine te simți când patinezi pe ritmurile muzicii disco, lăsând în urmă grijile cotidiene și pătrunzând într-o lume a distracției.

În centrul comercial Aushopping Iris, la etaj, găsim acest univers magic, din care, odată intrați, nu am mai vrea să plecăm. Skateland Cluj e deschis zilnic între orele 9 și 21, iar intrarea pe rink se face la ore fixe. Recomandăm să ajungeți mai repede pentru a profita de întreaga oră de distracție pe role. Totuși, noi chiar dacă am pierdut cinci minute din tură, am reușit să ne bucurăm de experiență și să vă povestim cum a fost.

Ritmul care transformă totul

Când pășești în rinkul de role, ești întâmpinat de o atmosferă vibrantă, completată perfect de luminile colorate și de muzica disco care răsună în boxe. Este combinația ideală care te face să uiți de tot ce e dincolo de pereții locației. Muzica nu este doar un fundal sonor, este combustibilul care îți dă curaj să te miști, să dansezi și să râzi.

Orice început timid poate deveni o poveste de succes. La Skateland Cluj ai trei variante să îți găsești echilibrul:

Cadrele ajutătoare – perfecte pentru a te simți în siguranță, oferind suport și stabilitate.
Să te lași purtat de role – o alegere curajoasă, dar care te poate transforma rapid într-un mic acrobat.
Sprijinul unui prieten – și aici vine partea distractivă! Dacă amândoi sunteți începători, fiecare alunecare greșită devine o ocazie să zâmbiți cu gura până la urechi. Și chiar dacă veți cădea, o veți face împreună.

Mai mult decât un parc de role

Skateland nu înseamnă doar a te da pe role pe ritmuri disco. Aici poți încerca jocuri pe care, până acum, noi le-am văzut doar în filme. De exemplu, Dance Dance Revolution te provoacă să-ți sincronizezi mișcările cu muzica într-un mod care îți crește pulsul și buna dispoziție.

Cel mai frumos este să vii cu prietenii. De ce? Pentru că veți face trenulețul, veți crea propria coregrafie și va rămâne o amintire minunată pe viață. Și chiar dacă dansul vostru poate nu ar câștiga vreun concurs, va fi cu siguranță cel mai bun pentru că l-ați făcut împreună! Nu o spunem doar noi, ci și oamenii faini pe care i-am întâlnit pe rink.

Experiența de la Skateland mi se pare una inedită, e prima oară când merg la așa ceva. Am fost super entuziasmata când am văzut că s-a deschis în Cluj o locație de genul, pentru că văzusem doar în serialul Soy Luna când eram mai mici 🙂 și mereu mi-am dorit să încerc. Am ieșit în weekend cu prietenii să îmi sărbătoresc ziua de naștere și chiar a fost o idee super inspirată. Toți s-au distrat, inclusiv băieții. Deci recomand să mergeți, mai ales în gașcă, pentru că sigur o să fie memorabil. Grijă doar la copiii mici care cad și se plimbă cu cadru, dar în rest, e super fain, dacă prindeți o oră mai puțin aglomerată.

Maria Oancea

Atmosfera e foarte plăcută, îmi place selecția de muzică foarte tare și, în combinație cu luminile, completează bine locul. Eu m-am dat cu rolele de mică, deci pentru mine nu a fost o problemă și chiar m-am distrat. În schimb, prietenii mei nu (n.r. știau să se dea) așa de bine. Dar au spus și ei că experiența este foarte interesantă.

Paula Kardoș

În timp ce te bucuri de experiență, vei vedea și familii care se distrează alături de copiii lor. Aceștia par să învețe mai ușor mersul cu spatele, piruetele și chiar să se ia la întrecere pe role, printre ceilalți oameni.

Paula amintește că singurul aspect mai puțin plăcut ar fi copilașii care nu sunt prea atenți la oamenii din jur și, „din păcate, poți tu să îi accidentezi din greșeală și asta pot să zic că puțin te mai scotea din vibe-ul bun”. Locația spațioasă și durata unei ture de o oră sunt perfecte pentru o seară unică, însă un singur lucru ar schimba Paula și anume să existe o reducere pentru studenți.

De ce să mergi la Skateland?

Fie că ești un fan al dansului artistic, un nostalgic „Soy Luna” sau doar vrei să evadezi din rutina zilnică, Skateland este locul perfect. Este locul unde poți râde, aluneca, cădea și dansa – toate pe ritmul muzicii disco care îți hrănește sufletul.

P.S.: Dacă vrei să te desfășori în voie, poți închiria întreg rinkul doar pentru tine. Dar dacă o faceți, fiți drăguți și chemați-ne și pe noi! Deja ne e dor…

Nostalgici după un festival, ne-am teleportat la… București?!

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Un grup de studenți din Cluj-Napoca și-a împachetat un weekend de noiembrie în emoții și entuziasm, pornind spre București pentru a lua parte la NOSTALGIA Imaginarium, festivalul care, timp de două seri, a transformat Romexpo într-o amintire din copilărie. Cu peste 30.000 de participanți, evenimentul a fost dedicat prieteniei, bucuriei și unei călătorii pline de nostalgie prin muzica anilor ’90 și 2000, acompaniată de experiențe multisenzoriale.

Pentru clujenii care au traversat țara pentru a fi alături de prieteni, sentimentul de a se revedea împreună a fost cu adevărat special. „Ne-am dat seama cât de important este să lăsăm deoparte rutina și să ne conectăm. Timpul trece atât de repede, dar aici, în mijlocul muzicii, am simțit că suntem din nou copii, dansând fără griji”, a spus Maria, o studentă din Cluj, aflată la festival.

NOSTALGIA Imaginarium nu e doar un festival, ci o întoarcere la valorile simple care ne unesc: prietenia și bucuria de a trăi clipa. Într-un decor impresionant, cu ecrane LED uriașe, instalații interactive și colțuri instagramabile ca cel creat de Banca Transilvania, participanții și-au regăsit energia tinereții și pofta de viață.

Festivalul a trezit amintiri. Cu trei ani în urmă, NOSTALGIA a adus bucuria retro și la Cluj. „Am fost la o ediție NOSTALGIA în Cluj și am simțit aceeași magie. Ar fi minunat să avem din nou parte de un astfel de festival la Cluj, să dansăm alături de cei dragi de acasă”, a adăugat Alex, un alt participant.

NOSTALGIA Imaginarium a fost mai mult decât o petrecere: a fost un spațiu unde generațiile s-au întâlnit, unde prietenii s-au regăsit și unde dorința de a trăi momentul a eclipsat graba cotidiană. Din București până la Cluj, acest sentiment de conexiune rămâne. Iar gândul unui viitor festival NOSTALGIA în inima Transilvaniei ne dă speranța că bucuria dansului împreună nu are granițe.

Unora le place jazzul. Alții… trăiesc pentru jazz.

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Ai încercat vreodată să dai volumul mai tare la tăcere? Dacă rațiunea îți spune că e imposibil, noi te invităm să iei parte la o experiență unică, ce-ți hrănește sufletul. Creată de organizatorii Jazz in the Park, expoziția Music Gallery e prima și singura expoziție, din România, dedicată muzicii. Aici am descoperit cum se simte să pășim într-o lume în care liniștea – ce pare că domnește în Muzeul de Artă – se transformă în sunet adevărat, odată ce acul pick-up-ului atinge discul de vinil, iar oamenii își pun căștile și ascultă.

Expoziția creează, sub tematica „Backstage Pass”, ocazia perfectă de a ne strecura în culisele muzicii, de a gusta din secretele muzicienilor și de a căuta inspirație în inspirația artiștilor preferați, care au trăit în alte timpuri.

Galeria ne gâdilă simțul auditiv, ne invită să ascultăm, dar ne indică ce și cum să ascultăm. Ne invită să luăm parte la o experiență imersivă, prin care să învățăm despre istoria și influențele jazzului cum îl cunoaștem acum și despre cum sunetele spun atât de multe celor care își dau timp să asculte. Totodată, ne pune în fața unor instalații artistice realizate cu ajutorul unor echipamente audio de redare Hi-Fi (High Fidelity), prin care sunetul, redat la cea mai înaltă calitate, ajunge din căști direct în suflet.

Deși am ales să explorăm expoziția în ritmul nostru, l-am tras de mânecă pe Radu, ghid la galerie, curioși să aflăm ce înseamnă Music Gallery pentru cineva care a contribuit la crearea experienței.

Music Gallery e o experiență de mediere culturală, ce mă face să mă simt parte a unui eveniment cultural cu care rezonez. Este, pentru mine, o bucată din sunetul muzicii. Înseamnă dragoste pentru echipamente Hi-Fi, înseamnă povestea din spatele muzicii.

Radu

Trecând prin 8 încăperi, noi am trecut, de fapt, printr-un infinit de stări de bine. Am plecat din backstage, unde ne-am reamintit evoluția celor mai importante instrumente folosite în muzica jazz, saxofon, violoncel, pian și contrabas. Ce e fascinant la aceste instrumente e frumusețea duală de care dispun: pe de-o parte – măiestria sunetelor create cu ajutorul lor și pe de alta – eleganța obiectului în sine, ce merită admirat din cele mai inspirate unghiuri, așa cum am văzut în fotografiile din expoziție.

Înaintând în următoarea cameră, am trecut în revistă evoluția discurilor de vinil și a pick-up-urilor ce ne-au dăruit sunetul plin de amintiri și emoții, începând cu invenția fonografului de către Thomas Edison, până la aparatele mult râvnite și astăzi de pasionați. Tot aici, am găsit singurul aparat de inscripționat viniluri din România și ne-a părut rău că nu-l puteam împrumuta puțin.

Singurul loc din muzeu în care muzica răsuna fără a fi nevoie de căști era camera acustică – un spațiu pentru sufletul tău, în care să-și găsească echilibrul, lăsându-se purtat de sunetele redate la „intensitatea ideală”. Chiar dacă am crezut că preferam să fim singuri în audiție, am descoperit că și alături de un străin ne-am relaxat. E puterea muzicii să ne aducă aproape, să ne împrietenească și să ne lege, când unicul lucru în comun e pasiunea pentru jazz.

Următoarea încăpere, numită simplu Mediateca, a fost, pentru noi, o călătorie printr-un secol de muzică jazz, experimentând câte puțin din jazzul anilor ’20, din istoria unor personalități importante din lumea muzicii. Deși e o experiență de savurat individual, aici le-am întâlnit pe Dora și Yvonne, care s-au bucurat împreună de expoziție, simțindu-se inspirate de muzică și de instalațiile artistice.

Povestind puțin cu Yvonne, care e pasionată de jazz, am aflat că cel mai mult i-a plăcut faptul că a reușit să asculte cu adevărat muzica.

Mi-a plăcut că am putut să ascult într-un cadru specializat. Acasă sunt mult mai multe zgomote care intervin și aici chiar am auzit-o la un alt nivel.

Yvonne

A impresionat-o instalația din cea de-a cincea cameră, unde, cu o pereche de căști și făcând doar câțiva pași în jurul globului, a ascultat muzica a 14 regiuni din lume, identificând influențele culturale ce au schimbat jazzul de-a lungul timpului. A rămas să asculte de mai multe ori muzica Sahara Touareg, pe care o descrie ca fiind „hipnotică”.

Desigur, muzica jazz se întâlnește în multe locuri din întreaga lume, dar se întâlnește, de asemenea, în multe domenii. Se infiltrează și își creează cămin în animație, terapie și chiar matematică, fiind mai mult decât un gen muzical. În jurul anilor 1930, desenele animate erau simple, vocea se folosea puțin, iar cheia ce ținea privitorul atent și dornic să vadă mai mult, să zâmbească și să se relaxeze era jazzul. Știm cu toții cum ne uitam la Pisicile Aristocrate și ne doream să fim pisici sau râdeam cu gura până la urechi la Pantera Roz, unde jazzul crea atmosfera perfectă. Yvonne precizează că galeria „reflectă foarte bine cum jazzul poate să pătrundă în foarte multe medii și poate să fie accesibil și pentru copii, pentru că are multe tonalități – poate fi și mai grav, dar poate fi și ludic”.

După teorie a urmat practica, ultima încăpere a galeriei fiind camera de joacă, unde am testat pianul, tobele și chitara și ne-am prefăcut că suntem mari muzicieni, apăsând pe clape, mișcând repede bețele sau ciupind melancolic aceeași coardă – pentru că doar noi puteam auzi ce cântam, sunetul instrumentelor fiind redat în căștile fiecăruia. Și ce bine a fost că nu au auzit toți din galerie sunetele deloc armonioase din încercările (eșuate) de a crea un jazz al nostru!

Lăsăm, așadar, muzica celor inspirați și talentați, iar noi aflăm parola secretă și pătrundem în Jazz Bar, un loc de socializat, împărțit păreri și pahare de vin, inspirat de memorabilele speakeasy-uri. Printre primele locuri în care s-a născut jazzul au fost speakeasy-urile din Statele Unite. În perioada Prohibiției (1920-1933), acestea erau baruri ilegale, unde, prin experiment și improvizație, se creau noi stiluri muzicale. În acea perioadă, jazzul era privit drept muzica libertății și a devenit „coloana sonoră a rebeliunii împotriva interdicțiilor sociale”.

Însă pentru noi a fost coloana sonoră a unei seri deosebite, care ne-a reamintit cât de mult iubim muzica și poveștile și cât de mult ne plac oamenii care creează proiecte cu și din suflet.

P.S.: Mai e doar o zi în care puteți vizita expoziția, dacă nu ați trecut pe acolo deja: sâmbătă e o zi plină de activități frumoase, ateliere pentru copii și aceleași sunete minunate pe care le așteptăm din nou, la anul.

Who is bringing sexy back to Cluj?

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

În timp ce răsfoiam galeria de fotografii adunate din vară, am dat peste albumul de amintiri de la Electric Castle și ne-am dat seama că încă mai avem multe de împărtășit cu voi: cuvinte rămase nescrise, sentimentele participanților care au împărtășit cu noi experiențele minunate de la festival și credem că ar fi păcat să le păstrăm doar pentru noi. Desigur, nu există zi mai potrivită pentru asta decât chiar ziua în care s-a anunțat unul din artiștii care vor fi cap de afiș pentru Electric Castle ediția a 11-a, ce va avea loc între 16 și 20 iulie 2025, în același loc magic, pe emblematicul domeniu al castelului Bánffy din Bonțida.

N-am mai fost de mult la un festival mare și anul trecut am decis că EC ar fi o opțiune bună… și bine am făcut 😁 Ne-am super bucurat de show-uri fantastice, atmosferă faină și oameni frumoși peste tot în jur. Am simțit că e un fest special, mai ales în emoția și bucuria cu care o bună parte din trupele noastre preferate au cântat și interacționat cu publicul, și asta spune multe. Cred că EC e un eveniment la care te simți „ca acasă” înconjurat de prieteni. 😊

George

Pentru mine EC este un cumul de emoții și momente frumoase. Locuiesc în Amsterdam de șase ani, iar de doi ani vin în Cluj special pentru festival. Ghetele și rochia de festival sunt mereu pregătite în dulap. Anul acesta am avut norocul sa fac poza cu Bonobo (my all times fav artist), și sa vorbesc cu el. Mereu îmi voi aduce aminte de acest moment 🖤

Ruxandra

Pentru noi, Electric Castle a însemnat mereu voie bună, prieteni pe măsura și nopti nesfârșite, pline de distracție. Anul acesta am avut plăcerea de a dansa pe melodiile adolescenței noastre ascultându-i pe cei de la BMTH și pe Sean Paul. A fi la festival te transpune într-o alta lume. Pentru acele zile, in acel loc, totul e posibil. Cu prietenii lânga tine, înconjurat/ă de artă, muzica și voie bună te simți invincibil/ă. EC, în special, are o valență aparte pentru noi, fiindcă de la începuturile grupului acesta, veneam la festival; fie împreună, fie separat, însă fiecăruia din noi îi este drag. Experiența unui festival are puterea să-ți hrănească sufletul și să te umple de bucurie. Toate astea sunt amplificate când ești cu prietenii lângă tine! Vom păstra mereu aceste momente memorabile în suflet și suntem deja nerăbdători pentru EC11.

Iulia

Experiența mea de la Electric Castle a fost minunată din mai multe motive. Am adorat haosul fiecărei zile în care eu și prietenii mei ne pregăteam pentru o nouă zi de festival imediat cum ne trezeam, și dădeam fuga la stația de autobuz pentru a profita cat mai mult de fiecare zi. A fost ca și cum pentru 5 zile am trăit în alt univers, în care tot ce conta era că suntem împreună într-o locație care se simțea izolată de restul lumii și unde cea mai mare grijă era să nu ratăm vreun artist preferat sau foietajele proaspete de la Lidl.

Jasmina

Ca în orice alt an, venirea la Electric Castle este o relaxare. 5 zile rupte de ziua cotidiană, muzică, activități, experiente diverse, oameni în același sentiment. Nu ai cum să te plictisești. Pe lângă concerte, care-s prea multe să ai timp să stai jos, la fiecare pas găsești ceva de făcut. În fiecare zi am făcut ușor 12 ore în picioare, câteodată chiar mai mult. Apoi dormi patru ore și repeți procesul. Ceea ce te ajută să adormi fără dopuri de urechi.

Elena

Pentru fete experiența de a dansa la Electric Castle este una foarte faină. Noi participăm la mai multe festivale și cum se simt aici, nu se simt nicăieri. Din punctul meu de vedere e un festival care pune accent pe oameni și experiență și lucrul acesta se simte. E puțin greu, nu e ușor să pleci în fiecare zi la ora 14 din Cluj spre Bontida și să te întorci acasă după ce a cântat artistul tău preferat, însă eu personal consider ca fetele sunt norocoase. Au oportunitatea de a face exact ceea ce le place și atunci efortul depus clar nu se simte atât de tare. Nu este ușor.. o dată ce ajungem în Bontida începem să ne pregătim (machiaj, păr, costume etc), iar apoi fetele au câte două flashmob-uri pe zi. Ele dansează în condiții neobișnuite. Sunt scoase din zona de confort ceea ce le aduce o evoluție foarte mare ca dansatori și se dezvoltă și pe parte emoțională foarte bine. Fac ce le place si o fac cu mult drag. Este de admirat când un copil reușește atâtea zile să facă față stresului cauzat de factori externi care acumulează și multă oboseala. Desigur, suntem obișnuite cu astfel de evenimente, competițiile internaționale la care participăm noi se desfășoară tot așa pe cel puțin 3 zile și întâmpinăm diverși factori care îngreunează puțin procesul de a dansa așa cum ar trebui, însă nici acolo nu se lasă fetele și dau tot ce e mai bun, drept urmare sunt și campioane mondiale. E pura pasiune. După ce ne terminăm „programul”, fetele se plimbă prin festival. Se bucură de fiecare activare, fiecare scenă și trăiesc cu adevărat experiența unui festival de muzică. Nu ratează nimic.😅 Cu siguranță și-au creat amintiri pe care nu le vor uita niciodată. Suntem recunoscătoare pentru tot, este al doilea an când facem parte din povestea Electric Castle și sperăm să ne revedem și anul viitor!

Echipa majoretelor

Experiența la festival a fost una chiar foarte nice pentru noi, de la a fi arși de soare la ploaie și a vedea diferite reacții ale oamenilor pe care a căzut cortul în camping :)) (niste străini care au început efectiv să danseze și să cânte sub cortul picat pe ei). Artiștii la care am mers au fost superbi și nu știu ce minus aș putea spune că a fost… poate legat de băile din camping, dar per total a fost chiar super și o să mai mergem :)))

Ionuț

„Electric Castle a fost și continuă să fie mai mult decât un festival de muzică. Este despre crearea unei comunități și a unei experiențe care rezonează cu oamenii mult timp după ce festivalul se încheie. Suntem recunoscători tuturor artiștilor care au făcut eforturi enorme să ajungă în fața publicului, în ciuda a zeci de ore în care au stat blocați în aeroporturi, participanților care ne-au înțeles eforturile și partenerilor care au făcut ca ediția din acest an să fie atât de specială.”, a spus Tudor Costinaș, director comunicare Electric Castle, la finalul festivalului.

Cu fiecare ediție, familia Electric Castle crește și își primește prietenii înapoi cu brațele deschise. Ce am observat noi e că oamenii sunt atrași nu doar de muzică, ci și de campaniile de comunicare pe care echipa festivalului le creează și le răspândește prin întreaga țară și nu numai. Ideile ingenioase, simple, dar niciodată obișnuite sunt cele care reprezintă cu adevărat semnătura festivalului de la Bonțida. Secretul stă în atenția la detalii, iar „semnăturile” creative care apar peste noapte prin marile orașe din România sunt recunoscute de fani și răspândite în comunitățile lor.

Poate ați avut ocazia să mergeți la cinema zilele acestea sau să vă plimbați pe jos acasă de la muncă. Poate ați luat autobuzul în grabă dintr-o stație din centru sau ați intrat pe rețelele de socializare chiar și pentru câteva minute. Nici nu a fost nevoie de mai mult, pentru că inevitabil ați auzit sau văzut afișele simple cu text alb pe fundal negru ce reprezintă versuri cele mai cunoscute melodii ale artistului internațional Justin Timberlake. De câteva zile pe buzele tuturor stă întrebarea „vine Justin Timberlake în România?”. Afișele nu sunt semnate, însă fanii adevărați ai festivalului au recunoscut fontul, naturalețea și strategia ingenioasă de comunicare a echipei EC și au știut înaintea tuturor că artistul va fi parte din lineup-ul de anul viitor.

În această seară, misterul a fost elucidat oficial. Vă spunem și noi, JUST IN case: participarea lui Justin Timberlake la ediția a 11-a Electric Castle înseamnă un show pe măsura energiei și carismei care îl menține pe artistul american în topul celor mai importanți artiști pop al ultimelor decade. Iar fanii, care în ultimele zile s-au transformat în detectivi perspicace, așteaptă spectacolul său format dintr-un mixt între hit-urile sale memorabile și piese de pe cel mai nou album „Everything I Thought It Was”.

See you at Electric Castle 2025. Where Justin Timberlake is bringing sexy back.

E loc infinit de povești, e cel mai frumos loc de pe Pământ

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Vineri seara, la Electric Castle, am sărbătorit 25 de ani de când trupa COMA ne cântă și ne încântă sufletul, iar noi am povestit cu Matei, Cătălin și Răzvan despre stările care te încearcă atunci când ești pe scenă, despre prima apariție a muzicii în viețile lor și am călătorit în timp, la primul lor concert împreună. Toate astea s-au petrecut în spatele scenei, după un concert frumos, unde mii de inimi au bătut în același timp. Nimeni nu a trebuit să o spună atunci, pentru că a fost clar pentru toți cei prezenți că, în acea seară, la Castel a fost cel mai frumos loc de pe Pământ.

Din toate tâmpeniile pe care le facem, oamenii extrag niște chestii bune, pe care le prețuiesc. Ne simțim mai mult decât zei – în spatele scenei. Și a doua zi revenim cu picioarele pe pământ.

Membrii formației COMA

Sufletul după un concert

Matei: Mă simt ușurat, mă simt onorat și mă simt energizat. Sunt trei sentimente pe care mereu le simt când cântăm la EC. Am fost răsfățați cu peiorativa că noi cântăm pe main stage și vedem roata mare, vedem priveliștea aia care mereu ne transmite energie în fiecare an.

Cătălin: Eu mă simt, de asemenea, ușurat, pentru că îl văd pe Matei întreg lângă mine, pentru că am crezut că o să moară la începutul concertului, când am văzut în ce a venit îmbrăcat. Literalmente am crezut că o să rămânem fără chitară. Dar pentru că el e OK, eu mă simt extraordinar de bine în momentul ăsta.

Matei: Zi tu, nu a fost conceptual? Adică: It’s hot! I’m hot!

Cătălin: It’s flaming hot!

„Răsfățații” României

Cătălin: Cred că suntem răsfățați. Nu știm ce am făcut noi bine în lumea asta, de a zis Dumnezeu: „Voi o să aveți un public extraordinar. No matter what.” Noi nu am fost informați. Noi doar vedem și constatăm lucrul ăsta și de fiecare dată plec cu teama că dacă data viitoare nu o să fie la fel? Eu știu câte greșeli am făcut, dar se pare că oamenii pe care îi vedem în față ne iartă. Ceva facem bine, e clar. Nu știu exact ce.

Matei: Mie mi se pare că publicul în fiecare an la Electric Castle – și nu suntem sponsorizați sau ceva – își dă update, automatic software update. Mă uitam și tot veneau, nu plecau, doar veneau.

Cătălin: Publicul în general ne răsfață. Dar am avut, de-a lungul vieții noastre, concerte la care au fost 5-6 spectatori. Cel mai tare a fost la Brașov un concert la care am avut un singur spectator, Miron Laurențiu.

Matei: Unul, dar bun!

Muzica pentru prima dată

Răzvan: În viață, așa? Nu știu… ai mei care ascultau Boney M la chefuri. Dar asta nu se pune. Primul contact cu muzica a fost în clasa a opta, când m-am dus la pregătire. Și la pregătire erau doi băieți care erau rockeri și am zis „I need to do this”. Am făcut o vară și am încercat să înțeleg. Nu știu ce am ascultat – Metallica ’91. Nu înțelegeam absolut nimic, dar am zis trebuie să înțeleg asta, e foarte tare. Deci trebuie să vrei.

De la „mi-a dat mama bani de o chitară” la „din seara asta suntem COMA”

Răzvan: Am început bine trupa COMA. Am zis să facem din mai multe una.

Cătălin: Deja aveam la activ mai mulți ani în diferite formații și la COMA când am venit știam că dacă vrei să se audă cumva pe chitară trebuie să apeși pe o pedală, în care trebuie să intre un cablu…

Matei: Spune aia cu priza! Când tu credeai că…

Cătălin: Noi de început, am început mult mai înainte. Unul dintre băieții cu care deja făcusem formația, dar nu aveam instrumente niciunul, a primit cadou de la părinții lui bani să-și ia o chitară electrică și am zis „fii atent, când te duci mâine cu mama ta, să ai grijă să aibă cablu. Chitarele alea pe care le-am văzut la Moșu’ – cine știe de Moșu’ din (Piața) Romană – nu au cablu. Trebuie să-ți iei cu cablu, că n-ai cum să le bagi în priză”. Mi-a zis „da, mă, stai liniștit”. S-a întors seara, am vorbit la telefon și zic „ce-ai făcut?”. A zis: „eu mi-am luat chitară, dar vezi că-i mai complicat decât credeam eu. În chitară intră un cablu, care intră într-o pedală, din care mai iese un cablu, care intră într-o stație, care aia se bagă în priză, de fapt.”

Matei: Science.

Cătălin: Și am zis: „păi și nu mai facem?”. Zice: „ba da, facem! Am luat chitara, vedem. Cumpărăm și cablu.” Când am început COMA deja eu rămăsesem cu niște chestii din a doua formație, Răzvan din a treia lui formație, iar Matei era în Statele Unite…

Răzvan: Iar Matei se năștea.

Matei: Eu prima dată când i-am văzut pe COMA live a fost în 2002, în deschidere la Sepultura, când eram eu clasa a 6-a. Și i-am văzut cu bunica mea – aceeași persoană care de la vârsta mea de 4 ani m-a încurajat să fiu la Tip Top Minitop, am fost la tot felul de emisiuni din astea de copii. Mi-am pregătit viața ca să fiu în trupă cu ei. A fost rezultatul unei circumstanțe pentru care mă simt foarte onorat – că aici m-a adus soarta, alături de acești oameni. E o afinitate personală, dar și muzicală față de muzica celor de la COMA, cât și de persoanele lor. Nu știu dacă mă văd în altă trupă. Poate m-au și răsfățat – din nou – m-au răsfățat cu modul de comunicare și acceptare. Efectiv aici s-a nimerit, e ceva mai presus, mai presus de… cuvinte – no pun intended, să fiu alături de acești băieți pe care îi respect foarte mult, în primul rând, și îi admir și mă simt surreal că sunt alături de ei.

Răzvan: Eu cum am început? Cum am început cu formația? Am început cum se începe cu formația: ne-am adunat în liceu și am zis „ok, hai să facem formație.” Și am început, ne-am pus nume și după ne-am împărțit cine la ce cântă și am zis „bun, acum trebuie să învățăm să cântăm la ce ne-am ales”.

Cătălin: Și noi tot în liceu eram. Atunci s-a întâmplat totul. Numai Matei… Matei a început altfel.

Răzvan: Matei – de la el lumea a accelerat. Pe vremea aia, în liceu era bine să începi lucruri. Acum, dacă în liceu nu ai făcut, e mai complicat.

În prezent, pe lângă muzică, toți membrii trupei lucrează. Primii bani câștigați la un concert au venit după 10 ani de muncă multă, participări la evenimente cu propriile fonduri, pentru vizibilitate, din pasiune și din iubire pentru muzică. „Muzica a fost importantă, dar a fost important ca ea să se manifeste așa cum vrem noi, nu cum ne-ar obliga anumite circumstanțe. Am vrut să fie așa cum spunem noi.”, precizează Matei. I-am întrebat, apoi, ce-și amintesc de la primul lor concert împreună.

Răzvan: Nicio amintire.

Cătălin: Păi era… era în…

Răzvan: Cred că am o amintire, dar nu știu, nu cred că e aia.

Cătălin: Era în 2000, ianuarie, februarie 2000. A fost în Club A, împreună cu Implant Pentru Refuz. În seara aia a fost primul nostru concert, unde am fost câțiva membrii din formația mea – Daft Allison – câțiva membrii din formația în care erau Dan și Răzvan – Ska Burger – și Adi Ștefan. În seara aia am cântat ca Daft Allison, dar la final ni s-a luat un interviu de către cei de la Atomic și în cadrul interviului am anunțat că „noi nu mai suntem Daft Allison, din seara asta suntem COMA”. Mai departe de atât, primul COMA per se, cu numele pe afiș, nu știu să zic.

3 sentimente de pe scenă

Răzvan: Hm, cine are atâtea sentimente?

Matei: Cine are timp? În primul rând, pentru mine contează aspectele tehnice. Aspectele tehnice îmi dau emoții de confort. Deci un sentiment ar fi confortul. Ar mai fi voleiul de sentimente cu publicul. Poate eu le am, dar dacă îi văd pe ei că sunt veseli înseamnă că ai mei colegi, pe scenă, au făcut în așa fel încât oamenii să fie atrași de ce facem pe scenă. Atunci mă liniștesc și eu, sunt mai natural la ce fac. Cred că tot în confort intră, dar e un confort mai filtrat sau mai personal. Și ai zis 3: unul e cel de mândrie, de ego instrumentist: dacă eu, drept membru al acelei trupe pe care voi plătiți să o vedeți, fac dreptate trupei în care sunt și momentului pentru care voi vă luați timp să vă uitați, dacă eu fac o treabă bună ca să merite. Sunt și eu plătitor de bilete la concerte, mă duc în alte țări să cunosc artiștii care îmi plac, sunt un fan extraordinar al muzicii.

Răzvan: Eu aproape la fiecare concert încep cu anxietate.

Matei: Sau interviu!

Răzvan: Da, da, da. Pur și simplu mi-e teamă un pic. Chiar dacă este al o sută miilea concert. Și sentimentul pe care îl caut: eu îmi doresc să mă simt pe scenă ca și când aș fi în față la concert. Pentru mine – dacă reușesc asta – e minunat. Chiar dacă dau din mâini și din picioare, dacă eu sunt ca și când „Mamă, woooaaarghh” (o serie de onomatopee care să imite reacția și energia publicului în extaz), pentru mine ăla este cel mai mișto sentiment din concert.

Cătălin: La mine începe la fel ca la Răzvan, de cele mai multe ori. N-am reușit să-mi controlez sentimentul ăsta de teamă de la început, pur și simplu mă ia cu un gol în stomac. Zic „aualeu..”. Câteodată mă ia cu 5 minute înainte, câteodată cu 10 minute înainte. Mă ține așa în priză, până ajung acolo, până începe concertul. Și e foarte important ca primele lucruri pe care le fac să iasă bine. Dacă nu ies bine, toată anxietatea aia se transformă într-o ură față mine, față de…

Matei: Într-o greutate pe care el trebuie să o ducă.

Cătălin: O greutate pe care trebuie să o gestionez și mi-e foarte greu să o gestionez. Și dacă nu se întâmplă ceva nemaipomenit, e un concert care rămâne acolo, îmi aduc aminte, dar e un concert la care mă raportez cu inima strânsă. Oamenii mă ajută foarte mult în chestia asta. De asta o altă emoție foarte importantă a mea e vulnerabilitatea. Vulnerabilitatea în sensul în care dacă mă feresc de un lucru, respectiv am început prost, trebuie să spun chestia asta. Trebuie să stau în fața oamenilor și să zic „știu că am greșit, știu că vă uitați la mine și spuneți ce prost este că n-a intrat unde trebuie”. Sunt om. Mulțumesc că mă acceptați, dacă nu mă acceptați încerc să fiu mai bun. Ulterior aflu de la Maria, de la soția mea, de la alții: „dar ce-ai vrut să spui acolo?”. Zic: „cum? N-ai auzit?”. Îmi zic: „nu, n-am înțeles ce-ai vrut să spui”. Spun: „Ah, nu s-a simțit? Mi-am aruncat paie pe spinare degeaba?”.

Cătălin: În seara asta a fost un concert în care totul a mers strună. Atunci te simți – exact cum am spus pe scenă – nu zeu, simți că poți să faci orice în momentul ăla, în fața tuturor și toată lumea va aprecia. Te simți atotputernic într-adevăr. Și pentru câteva minute este absolut minunat. Apoi se termină interviurile, și cu ce plecăm? Păi cu… autobuzul. Bine. Și bilete? E coada aia – 30 de persoane. Încep să te doară picioarele, începe să te doară spatele. Băi, mi-e cam foame. Au închis la shaormerie, vai… Ajungi acasă și „hai totuși să-mi fac un senviș. Nu mai vreau senviș! Lasă-mă să mă culc…”. A doua zi, te trezești, te duci la birou, te întreabă: „ai făcut alea?” „Mda.” Le-am făcut sau nu le-am făcut. Și stai și te întrebi: „bă cine sunt eu?”. Dar treci ușor peste, vine următorul concert și iarăși te simți zeu.

Muzica e „o torță ce nu moare”

Matei: Nu cântați pentru a ajunge undeva. Muzica adevărată se face pentru că trebuie să o faci. Este terapeutică, pentru că tu lucrezi celelalte joburi ca să faci muzică. Pentru o dependență. Pentru a-ți susține poate cea mai scumpă, dar safe, dependență pe care o ai. Tu transformi o stare de disconfort intern într-o artă. Oamenii care au un talent artistic au cum să-și facă propriul univers.

Matei: Muzica e o torță care e foarte frumos să fie dată mai departe. Și nu o să moară niciodată. Indiferent de autotune, de ce spune fiecare generație, cum că „pe vremea mea…” – tot timpul există reacția aia la muzica percepută drept comercială. Și cât timp există asta indiferent de forma ei, se va echilibra, se va strica, va veni altceva. Este the gift that keeps on giving.

„Atunci când pasiunea devine obsesie, ai șanse să fii cel mai bun”

Leave a Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Râdem, glumim, vorbim și ascultăm oameni faini, oameni buni, care au o poveste și transformă scopul de a face lumea mai bună într-un mod de viață.

Comedy Club și EC Talks sunt primele, pentru moment, în topul preferințelor celor 53.000 de participanți care s-au bucurat de a doua zi de festival, pentru activitățile de zi, în concurență cu activitățile sportive. Terenurile de baschet și volei găzduiesc meciuri chiar și la miezul nopții, în total organizatorii au pregătite peste 60 de activități pentru cei ce vor să aibă o zi activă în Electric Castle.

„Cine ești? Cine sunt?”

Ce e fain la festival este că poți fi oricine vrei să fii. E câte ceva de făcut pentru fiecare tu din tine și pentru fiecare stare pe care o poți avea de dimineața până după miezul nopții. Noi am povestit cu Jurjak după concertul său, fiind al cincilea an în care cântă la Electric Castle, experiența concertelor la Hangar devenind tradiție. Artistul alternativ are, de fapt, un nume obișnuit – George, însă talentul său nu este deloc comun. Muzician, regizor, sculptor și artist vizual, Jurjak e un artist desăvârșit, iar după concert e încântat și spune că se simte minunat. Îndreptarea spre arte a pornit „dintr-o necesitate, nevoia de exprimare”, spune Jurjak, dar în prezent se concentrează pe muzică. Spune că relația cu muzica a început dinainte să se nască. Fiind fiul toboșarului trupei Holograf, crede că pasiunea a venit genetic. Deși nu a fost prima lui opțiune de carieră, recunoaște că „așchia nu sare prea departe de trunchi”. Jurjak a terminat dreptul și glumește spunând că „am început cu stângul”.

Celor care încă își caută drumul și poate nu sunt siguri în ce direcție să meargă, artistul le spune din toată inima „să insiste”. De la un prieten pictor a învățat că „atunci când pasiunea devine obsesie, ai șanse să fii cel mai bun”.

Pentru un artist de pe scenă, publicul înseamnă energie. Jurjak înglobează în puține cuvinte cheia care face ca un concert să fie reușit, iar emoția să fie acolo și pentru artisti și pentru public. Aflăm că e important ca publicul să ofere „energia de care ai tu nevoie în momentul respectiv”. Mărturisește că nu are cuvinte pentru ce a simțit în fața publicului de la Electric Castle. „Am încercat să le spun ce simt și nu am reușit. Poate peste 2-3 zile când o să îmi pun pe foaie exact, să-mi filtrez sentimentele o să știu exact.”

E un sfat bun pe care îl vom pune în aplicare: să ne gândim ce simțim după un eveniment atât de mare și în care se întâmplă multe activități. Să le așternem pe hârtie gândurile și preț de o clipă să tragem adânc aer în piept, iar când expirăm să lăsăm pe foaie o parte din sufletele noastre. Poate fi începutul regăsirii unui nou talent. La final, Jurjak ne dă și inspirația de la care să pornim când ne lăsăm libere pe foaie gândurile: „Cine ești? Cine sunt?”.

Rema Party

Joi seara, petrecerea de la Castel a continuat cu o invitație la dans pe ritmuri afrobeat. A fost imposibil să rămâi așezat pe iarbă, pentru că Rema s-a asigurat să-i facă chiar și pe cei care nu-l cunoșteau să se ridice la dans, să se elibereze de orice griji și inhibiții și să simtă ritmul.

Rema le-a făcut cadou celor din public sufletul său, dansând și cântând pentru ei și cu ei. La final a mărturisit că a fost unul din show-urile sale preferate, iar mesajul său către public a fost „I love you I love you I love you” (Vă iubesc, vă iubesc, vă iubesc), iar această iubire s-a simțit tot timpul în a doua seară de festival.

Miezul nopții i-a surprins pe festivalieri între Lebanon Hanover și Bonobo, pentru ca petrecerea să continue, până dimineața, alături de Apashe și super DJ-ul francez Kungs.

Pentru cea de-a treia zi ne-am propus să căutăm în continuare iubirea, să o surprindem în frumusețea ei naturală și pură — fie că vorbim de iubire romantică sau prietenească, fie de iubirea imensă a fanilor pentru artiștii lor preferați. Vineri seara ne întrebăm până unde va ajunge mulțimea de fani Bring Me The Horizon, una din cele mai iubite trupe din istoria Electric Castle. Cinci camioane cu echipament au sosit, în România, doar pentru concertul britanicilor din seara asta. Fanii sărbătoresc nu doar revenirea lor, pentru a treia oară, la Bonțida, ci și un album nou și unul dintre cele mai bune show-uri rock din acest an. Astăzi avem o presimțire că scena principală va fi ca un magnet care îi va ține pe oameni foarte aproape, mult timp, pentru că Nina Kravitz a pregătit un set lung, iar din câte am auzit șușotindu-se în jurul nostru nimeni nu vrea să rateze vreo apariție a reginei techno.

It was electrifying!

1 Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Prima zi a început cu o alergătură după autobuz, urmată de realizarea că autobuzele sunt multe și pleacă des: poți merge relaxat. Șoferul nostru a așteptat să se urce oamenii nerăbdători să ajungă, apoi s-a amuzat la vorbele unui mic fan Electric Castle, puștiul de 4-5 ani de lângă noi întrebându-și părinții „când ajungem?” în secunda în care s-a așezat pe scaun.

Vocea subțire, dar hotărâtă a urmat imediat în tot autobuzul: „Șoferuleeee, hai să mergeeeem!”

Comanda a fost dată, iar noi eram din ce în ce mai aproape de experiența ediției aniversare Electric Castle.

Prima zi la Electric Castle

Timp de 10 ani, festivalul a crescut, s-a dezvoltat, s-a maturizat, dar și-a păstrat spiritul tânăr, neobosit, cu o pasiune ce se reflectă în ochii celor 18.000 de oameni care se bucură de toată experiența de a trăi în Bonțida pe parcursul festivalului, în EC Village, anul acesta. Pe lângă ei, mai sunt alte zeci de mii de suflete ce au ales să-și petreacă cinci zile de iulie la festival și să profite la maxim de toate activitățile oferite.

Pentru mulți dintre cei de la castel, miercuri a fost încălzirea – o rundă de joc de glezne și de explorat fiecare colțișor al festivalului. Peste tot se întâmplă câte ceva, dar fiecare găsește acel ceva care îl face să se simtă bine, să se simtă în largul său. De aceea, oamenii cu care am povestit puțin azi spun că, atunci când vin la festival, pare că se întorc acasă. De la jocul intens de tenis de masă, în care uiți cât e scorul și o iei de la început, până la relaxare și meditare pe nisipul de la plaja dintre copaci, am găsit prieteni, familii și străini, care poate nu știu încă, dar probabil vor deveni prieteni până la finalul celor cinci zile de distracție.

Am venit să dansăm

Cei cărora le-a fost dor de muzică și dans au avut de ales dintre 8 scene, Hangar, Booha, Hideout, Dance Garden, Drip, The Beach, Radio Stage și Roots, unde și-au găsit ritmul interior și au dansat până dimineață.

Dansul e emoție pură, iar atunci când o mare de oameni dansează împreună se creează ceva ce înalță podeaua până la scenă. Când dispare distanța dintre public și DJ și toți trăiesc același ritm, nu mai contează că nu vorbesc aceeași limbă sau că nu s-au pus de acord inițial de unde să ia o gustare în festival. Prin dans ne eliberăm de tot ce e negativ în jurul nostru, găsim curajul să fim noi, să ne lăsăm corpul să simtă ritmul – și să ne placă felul cum se mișcă. Poate suntem uneori prea conștienți de propriile mișcări sau ne gândim prea mult la ce ar crede ceilalți despre dansurile mai mult sau mai puțin stângace pe care le inventăm. Totuși, toate aceste gânduri dispar odată ce pășești în Hangar, la Reel Party.

Am fost la Reel Party și ne-a plăcut

Da, ai înțeles bine. Știi videoclipurile acelea scurte de pe Instagram? Acelea la care juri că nu te uiți mai mult de 5 minute, dar te trezești după câteva ore că te-ai pierdut într-un scroll infinit și că fredonezi refrenul unei piese pe care nu poți spune sigur de unde o știi? DJ Yoda e maestrul care îmbină cele mai populare piese și trenduri de pe Instagram într-o oră și jumătate de energie și dans. O colecție de amintiri și o colecție de imagini cu oameni frumoși – cu asta rămânem după prima zi.

Ieșim din festival privind spre roata mare deasupra căreia fulgerele luminează cerul.

Să fie ediția aniversară cea care se întoarce la originile noroioase? Un lucru e sigur: oamenii sunt aici an de an indiferent de vreme și se bucură. Cum spunea azi un fan în drum spre intrarea în festival: „Și pe ploaie și pe vânt, la Electric vin oricând!”

Ne vedem mâine!

Be your electric self!

1 Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Vara se numără festivalurile. Dar ce-i fain e că fiecare are un mod unic de a le număra. Unii iau cutia cu brățări de la ediții anterioare și numără de câte ori au participat la festivalul preferat, alții numără zilele până la primul festival la care în sfârșit și-au convins părinții să-i lase să meargă. Ca în orice situație, există și acei oameni care nu prea se dau în vânt după energia și forfota din preajma unui festival și preferă să-și calculeze zilele de concediu astfel încât să reușească s-o șteargă prin alte părți atunci când toți turiștii aleg să vină la ei în oraș, la festival. Sau, dimpotrivă, sunt cei care au prins gustul festivalului și se pregătesc din timp să fie gazde pentru alți entuziaști care, poate nu au cort să stea în camping. Printre toți acești oameni se ascunde o specie aparte: voluntarul de festival, care, asemănător șoricelului de câmp, e mereu atent la ce se-ntâmplă în jurul său și e gata s-o zbughească să ajute pe cineva.

La început de mai, la fel cum numărăm petale de margaretă, să aflăm dacă ne iubește sau nu ne iubește persoana aleasă, așa putem număra, la fiecare doi pași, afișele ce anunță o nouă ediție a festivalului Electric Castle la Bonțida, Cluj. Și parcă tot la fiecare pas găsim un tânăr dornic să poarte și anul acesta vesta de voluntar.

A fi sau a (nu) fi voluntar la Electric Castle

În puține cuvinte, Electric Castle e un festival anual ce are loc lângă Castelul Bánffy din Bonțida, la aproximativ 20-30 de km de Cluj-Napoca. În multe cuvinte ne-am putea pierde în descrieri și în nume mari de sute sau chiar mii de artiști ce au cântat pe scenele festivalului de-a lungul a 9 ani plini de emoție, bucurie, dar și multă muncă depusă de cei care se află în spatele unui semn mare galben ce luminează în sufletele a milioane de participanți literele EC.

Printre cei care fac totul posibil și care nu ezită atunci când e nevoie de o mână de ajutor sunt miile de voluntari ce vin din toată țara pentru a face parte din ceva mai mare decât ei, pentru a-și găsi o nouă familie, pentru a se simți ei înșiși fără a fi judecați.

Cei care au făcut parte din marea familie de voluntari, cel puțin o ediție, au trăit pe propria piele bucuria, alergătura, responsabilitatea și satisfacția unui lucru bine făcut. Iar din poveștile foștilor voluntari, am aflat că „dacă ai fost parte din familie o dată, e inevitabil să nu vrei să te întorci și anul următor… și următorul și peste 3, 4, 5 ani.”

Am povestit cu voluntarii ediției 2023 și pe orice drum o luam, ne dădeam seama că ajungeam la aceeași destinație: Bonțida, lângă castel, într-o seară de iulie, cântând în cor alături de prietenii voluntari. Dar oare chiar așa să fie? TOATE drumurile duc la Electric Castle?

Iulian (zis Pinti) și Natașa (Nati) sunt frații care împart până și munca la castel. Ei au făcut din voluntariatul la Electric Castle o tradiție de familie.

Electric Castle este parte din mine. În fiecare an, când ajung acolo mă reîncarc cu energie, cu voie bună. Voluntariatul la castel este una din cele mai faine experiențe pe care le-am trăit și unde am cunoscut o mulțime de oameni super de treabă.

Pinti

Experiența EC în calitate de voluntar a însemnat o săptămână în care am avut șansa să colaborez cu cei mai mișto oameni. A fost un „job” plin de distracție, muzică, râsete și good vibes.

Nati

Fie că mergi împreună cu grupul de prieteni, fie că vrei să ieși din zona de confort și să îți demonstrezi că poți avea curaj, că te poți descurca și singur, la voluntariat nu vei fi singur niciodată. Imediat ce ajungi în gara Bonțida parcă te ia pe sus o energie unică și te transportă, în câteva secunde, direct în inima festivalului, unde ești înconjurat de noii tăi „tovarăși”, așa cum le spune Dragoș, un voluntar care își dorește să-și petreacă „întreaga viață alături de voluntari”.

Hello guyzzz! Experiența mea de voluntar o fost una genială! Repartizat pe departamentul de safety am avut ocazia de a-mi face o groază de prieteni din toate locurile, cu care încă mai țin legătura și în prezent. Partea de sarcini nu a fost una dificilă și a meritat fiecare moment în care am stat în soare și am sunat oameni să-și mute mașinile. A fost memorabil! Aștept cu nerăbdare ediția ce vine pentru a-mi revedea tovarășii.

Dragoș

Iar dacă îți faci griji că efortul tău nu e apreciat, trebuie să știi că mereu o să fie acei voluntari care se ascund în spatele camerei doar pentru a te surprinde în cele mai compromițătoare – adică cele mai faine ipostaze. Din experiența din spatele camerei ne-a împărtășit Mara, care ne-a spus o poveste despre pasiune, dorință si noroc chior care i-a schimbat cu totul și cu totul traiectoria în vara anului 2023.

Sincer nu am fost de la început mare fan Electric Castle, dar a fost de ajuns o dată să merg ca participant și m-am îndrăgostit de atmosferă, de oameni și de modul în care totul e organizat. Așa că, în primăvara 2023 aveam un singur gând: să mă înscriu ca voluntar pentru a fi și parte din echipa care face posibilă desfășurarea festivalului. Deși îmi doream să merg pe departamentul de foto-video, acesta nu se regăsea atunci în formularul de înscriere, deci a trebuit să aleg alte două departamente, în speranța că poate voi avea voie să am și aparatul foto la mine pe tură. Am completat, am așteptat și a venit ziua interviului, eu fiind deja împăcată cu ideea că departamentul foto-video e o fantomă la care nu voi ajunge niciodată. La interviu am avut norocul să fiu întrebată ce fac, cu ce mă ocup și am început să povestesc despre fotografie, despre facultatea pe care o urmez. Atunci, coordonatoarea cu care vorbeam mi-a spus „păi daca tot esti pe domeniul acesta, nu ai vrea să îmi lași un portofoliu si apoi Andra (coordonatoarea voluntarilor pe foto-video) te va contacta daca e cazul”. Am înlemnit, m-am bucurat enorm că s-a întâmplat așa, pentru că dacă nu, nu i-aș fi cunoscut pe Andra, care a avut grijă de noi pe toată perioada festivalului, ne-a îndrumat și ne-a sfătuit și pe colegii mei cu care am făcut o echipă extraordinară. Fast forward am intrat în echipă și de acolo totul e istorie. Am luat aparatul în mână și m-am bucurat de bucuria celor din jur, de dorința pe care toți cei implicați în organizare o aveau pentru ca totul să iasă ca la carte. Mi-a plăcut enorm să surprind emoția și oamenii din spatele a tot ce înseamnă Electric Castle pentru că, în cele din urmă, ca participanți, uneori uităm „cine a lucrat aici”. Asa că luați-vă inima în dinți și puneți cap la cap un portofoliu, completați formularul și cine știe, poate ne vedem la Electric anul acesta!

Mara

P.S.: Formularul de înscriere la voluntariat se închide mâine, 5 mai, la 23:59. Nu aștepta chiar ultimul minut și Meet us at the Castle!

Dragoste la prima mângâiere!

1 Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Mici sau mari, prietenoși și blănoși, ei sunt mai mult decât cei mai buni prieteni ai omului. Sunt o parte din noi, o parte din sufletul nostru care își dorește să se întoarcă acasă. Însă atunci când îi vedem dând din coadă sau impresionându-ne cu trucurile lor, adesea se întâmplă să uităm că multe din animăluțe nu au o casă.

De Ziua Animalelor de Companie am fost să iubim cățeii de la Arca lui Noe, care au umplut Piața Muzeului de zâmbete și bucurie infinită. Joi seara, pe terasa Epoca Bella, a avut loc un eveniment caritabil, în cadrul căruia cei dornici de o cafea, un suc sau chiar o cină deosebită în compania prietenilor de la adăpostul de animăluțe, au aflat cum pot ajuta micile patrupede.

În acest timp, patrupedele s-au împrietenit cu ceilalți căței aduși de familiile lor la o seară de socializat, degustând meniul special oferit de restaurant. Cățelușii de pe terasă au avut parte de cea mai bună servire, de preparate de înaltă calitate și de apă rece și proaspătă, servită, desigur, în sticlă de Prosecco. Câțiva dintre ei au stat pe scaun, la masă, ca la o întâlnire cu sufletul pereche și s-au bucurat de cozile jucăușe ale noilor prieteni.

Ce face Noe în povestea asta și ce putem face Noi

Arca lui Noe este o asociație care se ocupă de protecția și îngrijirea animalelor în județul Cluj și zonele înconjurătoare. Prin colaborarea cu cabinetele veterinare locale, asigură programe de sterilizare și oferă îngrijire câinilor în adăposturi și prin intermediul sistemelor de foster-care. Ei promovează și facilitează adopția animalelor sterilizate, deparazitate și vaccinate.

Echipa dedicată de voluntari intervine în situații de urgență, acordând ajutor animalelor accidentate, bolnave sau abandonate. Din 2003, asociația desfășoară campanii de conștientizare în comunitate, educă publicul despre importanța sterilizării și îngrijirii responsabile a animalelor de companie și sprijină proprietarii în gestionarea responsabilă a animalelor lor.

Prin strângerea de fonduri, campanii de conștientizare și implicarea în proiecte legislative pentru drepturile animalelor, Arca lui Noe își întărește angajamentul față de bunăstarea tuturor ființelor necuvântătoare din Cluj, știind că oamenii au nevoie de căței, iar „cățeii au nevoie de oameni”.

Chiar dacă poate nu ne dăm seama, prietenii noștri blănoși ne ajută în fiecare zi. Fie că ne încarcă mereu cu energie pozitivă, fie că ne fac să zâmbim când îi vedem plimbându-se și gudurându-se pe lângă stăpâni, ei ne ajută fără să le cerem.

Dar și ei au nevoie de ajutor. Sunt multe feluri de a contribui pentru ca animăluțele să poată duce o viață bună și să continue să ne bucure. Deși sunt „necuvântătoare” au multe de spus și transmit multe printr-un simplu salt sau printr-o privire sinceră, prin loialitate și istețime. Azi luăm noi cuvântul în numele lor și apelăm la ajutorul cât de mic al vostru, al oamenilor cu suflet mare.

Pentru că sufletele salvează alte suflete, iată câteva din modalitățile prin care poți contribui:

P.S.: E important să știi că niciun pas nu e prea mic și niciun ajutor neînsemnat. De multe ori ne gândim că face altul în locul nostru, se implică vecinul, se oferă voluntar colegul, când ar trebui să fim noi cei care le întindem o mână de ajutor. Chiar și un deget dacă le-am întinde necuvântătoarelor pline de iubire, ele ne-ar fi loiale pe viață. Să ne gândim puțin la asta înainte să punem responsabilitatea pe altcineva. La asta și la cât de drăgălași sunt cățeii!

Floare cu Floare se face primăvară!

2 Comments / Articole / By vedericlujene

În oraș, adierea primăverii lasă prin grădini ghiocei și prin piețe găleți cu lalele de toate culorile. Tot primăvara lasă prin suflete bucurii și prin gând dor de lucruri frumoase, create de artiști talentați. Dacă ești ca noi și poate nu vrei să rupi o floare – să o ai pentru doar câteva zile – sau nu ai timp să uzi o plantă în ghiveci și vrei o floare veșnică, poți culege una din florile desenate de Laura, o tânără ilustratoare care s-a îndrăgostit de botanică și a creat brandul Floare cu Floare.

Inspirația Laurei Popescu a prins rădăcini din pasiunea ei pentru botanică. Totul a început în anul patru de facultate. Fiind studentă la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, având nevoie de imagini cu plante în cadrul lucrării de licență, le alegea de pe Internet. Văzând că are talent la desen, profesoara coordonatoare a încurajat-o să deseneze singură plantele. De atunci, a continuat să studieze fiecare detaliu și să ilustreze chiar cele mai mici și delicate fragmente dintr-o floare.

La master, în cadrul proiectului de disertație, s-a concentrat asupra ilustrațiilor botanice cu plante protejate din România.

Am ales să promovez și plantele protejate prin desene. Dacă cineva vine aici (n.r. la târgurile la care participă artista) și vede planta, iar apoi o vede în natură, nu o mai rupe, nu o culege.

Laura

Laura își amintește cu bucurie de ziua în care a terminat disertația și toată lumea din jurul ei a fost foarte încântată – chiar mai încântată decât s-ar fi așteptat. Acela a fost momentul în care a hotărât să continue să facă ceea ce îi place.

Deși vara trecută, după ce a terminat cu examenele, era determinată să continue să își consolideze mica afacere, a urmat o perioadă în care nu a avut vânzări. Atunci a fost un moment de cumpănă, în care s-a întrebat dacă acela chiar este drumul pe care dorește să-l urmeze. Totuși, gândurile negative s-au risipit rapid, reușind să ajungă la câteva târguri locale și să primească aprecieri și cuvinte frumoase de la oameni.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Laura Popescu Botanical illustrations (@floare.cu.floare)

Laura aduce primăvara cu mărțișoarele pictate atent și delicat, iar noi ne bucurăm de un sentiment ce ne leagă, ne unește și ne aduce împreună ca șnurul împletit alb cu roșu. Vă urăm o mică floare în piept și un gând bun în suflet, pentru că Floare cu Floare (se) face cu adevărat primăvară!

Transylvania Open 2024: Despre al șaselea simț al femeii

2 Comments / Articole / By vedericlujene

Liniște. Sute de priviri oprite pe mingea galbenă. Un sunet scurt și adânc ce răsună în întreaga sală atunci când mingea atinge podeaua și sare: o dată, de două ori, de trei ori. O mișcare sigură, calculată, urmată de un prim serviciu perfect. Așa începe fiecare zi la turneul de tenis Transylvania Open 2024, desfășurat la Cluj, între 3 și 11 februarie.

Transylvania Open este cel mai important turneu de tenis feminin din România și face parte din categoria WTA 250, o categorie de turnee din turul Asociației de Tenis Feminin (Women’s Tennis Association – WTA). Asociația a fost fondată de Billie Jean King în 1973 pe principiul egalității de șanse, iar acum este liderul mondial în sportul profesionist feminin, fiind una dintre cele mai cunoscute organizații sportive din lume, formată din peste 1650 de jucătoare reprezentând aproximativ 85 de țări, concurând pentru a câștiga puncte în clasamentul WTA și titluri la turnee.

Totuși, pe lângă punctele câștigate, jucătoarele de la Transylvania Open 2024 câștigă atenția și mândria publicului, prezent în fiecare zi pentru a-și susține preferatele. În total, 32 de jucătoare au concurat la meciurile de simplu, și 16 echipe la dublu. În a patra ediție a turneului, organizată anul acesta la BT Arena, câteva din cele care reușesc să umple sala de scandările publicului sunt Karolína Plíšková, fost lider mondial în circuitul WTA și cinci jucătoare din România de pe tabloul principal: Ana Bogdan, Jaqueline Cristian, Andreea Mitu, Miriam Bulgaru și Anca Todoni.

Când vine vorba de sport, dacă nu joacă ei înșiși, românii sunt pe locul I la a-și susține neamul, iar acest aspect s-a văzut, dar s-a și auzit, mai ales în finală, când s-a înregistrat un record în ceea ce privește volumul scandărilor publicului care a fost acolo – trup și suflet – pe întreg parcursul competiției.

Pentru că poate nu ați ajuns la meciurile de la Transylvania Open, ne-am gândit să păstrăm aici o părticică din sentimentele ce au cuprins BT Arena în prima săptămână a lunii februarie. Vă prezentăm, așadar, un jurnal de momente din ediția anului 2024 a turneului de tenis și vă invităm să apreciați puterea și efortul acestor femei ce au făcut parte din competiție.

Sâmbătă, 3 februarie, a avut loc ceremonia tragerii la sorți în prezența Karolinei Plíšková și a directorului turneului, Patrick Ciorcilă. Momentul tensionat a fost destins de entuziasmul și determinarea jucătoarei.

Dacă joc bine, cred că pot învinge pe oricine aici. În fiecare săptămână îmi doresc să câștig, dar sunt peste tot jucătoare bune și fiecare turneu este greu, trebuie luat meci cu meci.

Karolína Plíšková

Ana Bogdan a avut parte de o tragere grea, Karolína Plíšková de una destul de ușoară. Dincolo de asta, cred că avem cea mai bună tragere la sorți din istoria competiției, majoritatea meciurilor pornesc de la 50/50 șanse. Mă bucur că avem cinci românce în primul tur, sper să mai vină și altele din calificări, cert e că, jucând Jaqueline Cristian cu Miriam Bulgaru suntem siguri că o româncă va fi sigur în turul al doilea. Karolina e vedeta ediției 2024, sper să o avem la Cluj până în ultimele zile ale turneului.

Patrick Ciorcilă, directorul Transylvania Open WTA 250

Karolína Plíšková are amintiri frumoase de la Cluj, precizând că a câștigat aici toate cele trei meciuri din 2016 din FedCup, în ciuda susținătorilor români care nu erau neapărat de partea sa.

Poate pentru mulți, un turneu de tenis sau un meci e ceva tehnic sau o competiție din care rezultă un singur câștigător, însă pentru noi, Transylvania Open e mai mult de atât. Fiecare jucătoare care a servit în meciurile din această săptămână a dat dovadă de ambiție, curaj și muncă, dar și de eleganță, tact, strategie. Iar pentru acestea merită toată aprecierea.

Meciurile de calificări au avut loc în weekend. Șase dintre cele 24 de concurente au câștigat un loc pe tabloul principal, unde favorita numărul unu a fost Arantxa Rus (Olanda), urmată de Tatjana Maria (Germania).

Ana Bogdan, cea mai bine clasată jucătoare de pe tabloul principal de simplu, a susținut meciul zilei de luni cu americanca Alycia Parks, învingând-o pe aceasta în două seturi strânse, cu scor 7-5, 7-5.

A fost un meci intens, mă așteptam să fie așa pentru că este o jucătoare puternică, dar am fost foarte motivată și foarte determinată să joc cât mai bine și să fac un meci frumos. A returnat unele mingi foarte bine și a trebuit să accept. Nu simți același lucru la alte turnee din străinătate, de aceea aleg să joc cât mai mult aici, acasă și sper să petrec cât mai mult timp în competiție, la Transylvania Open.

Ana Bogdan

Jocul la dublu e mereu plin de energie și suspans, iar echipa formată din Jaqueline și Mitu a adus voia bună de care avea nevoie turneul.

E cel mai bun WTA 250 din lume! Ne simțim foarte bine aici. Azi am avut un meci foarte bun, solid. Chiar am jucat bine, e prima oară când am jucat cu Andreea. Am avut o comunicare foarte bună. E un început bun pentru Transylvania Open.

Jaqueline Cristian

Înainte de turul doi, Karolína Plíšková a mărturisti că anul trecut nu a fost unul grozav pentru ea, confruntându-se cu accidentări: „întotdeauna e greu să revii și să recuperezi”. Însă oricât de multe piedici ar întâlni, jucătoarele sunt determinate să continue: „Anul acesta sper să fiu mult mai bine, vreau să joc. De aceea am venit și aici și sper să joc cât mai multe meciuri. Sunt pregătită pentru turul doi!”

Credem că mulți văd pauzele în sport drept motive de încetinire a performanței, semnale că nimic nu va mai fi ca înainte și că victoria mult visată va fi și mai greu de atins. Deși în unele cazuri chiar există reproșuri și păreri de rău, jucătoarele de tenis au acel as în mânecă, un simț specific lor, care le ambiționează și le motivează să continue indiferent cât de greu e sau ce opinii zboară prin jur, de la cei mai mult sau mai puțin specializați.

Ana Bogdan s-a calificat miercuri, 7 februarie, în sferturile de finală ale Transylvania Open WTA 250, în urma unui meci cu multe emoții și reveniri. Ea a întâlnit-o pe teren pe Erika Andreeva și a câștigat meciul cu un scor echilibrat de 6-4, 6-4.

A fost un meci intens, mă așteptam să fie așa pentru că este o jucătoare puternică. Dar am fost foarte motivată să joc cât mai bine și să fac un meci frumos, un meci care în primul rând să îmi placă, și în al doilea rând să fie și eficient. Energia pe care o am aici și suportul din parte publicului sunt unice.

Ana Bogdan

Semifinala aduce în prim-plan un nou meci între românce: Jaqueline Cristian și Ana Bogdan joacă pentru un loc în finală. Bogdan a susținut vineri unul dintre cele mai bune meciuri ale acestei ediții, un meci maraton, de aproape trei ore și jumătate, la finalul căruia a eliminat-o din competiție pe Arantxa Rus.

Așa o victorie acasă, să mă bat până la ultimul punct, în atmosfera de azi, e incredibil! Nu am renunțat să cred și să lupt. Am stat la fiecare punct și tot ce mi-am spus e că pot să realizez tot ce îmi doresc eu să realizez aici, dacă joc așa cu sufletul – și asta am făcut până la final. Încă nu pot să cred! Din punct de vedere al emoțiilor, da, este cea mai importantă victorie din cariera mea. Eu azi m-am învins pe mine.

Ana Bogdan

Așadar, Ana Bogdan a rămas în competiție și joacă semifinala cu Jaqueline Cristian care vineri a învins-o pe Anastasija Sevastova, calificându-se în prima ei semifinală Transylvania Open.

Sunt foarte fericită că pot să arăt acest tenis în fața fanilor. Am încercat să mă focusez pe mine și pe jocul meu, știu că e o adversară cu multă experiență, dar am încercat să nu mă uit dincolo de fileu, să fac ce știu mai bine, să mă bucur că sunt pe teren și să termin meciul împăcată, indiferent de rezultat.

Jaqueline Cristian

Cele două românce s-au mai întâlnit de două ori până acum și ambele meciuri au fost câștigate de Bogdan, aceasta asigurându-și locul în finală și aducând bucurie maximă susținătorilor români care sperau la o victorie „ca la mama acasă”.

A fost foarte frumos. Emoțiile pe care le-am simțit au fost mari și atmosfera creată de public a fost foarte frumoasă. Pentru mine, cred că acestea sunt momentele care rămân în sufletul meu. A fost un meci intens, în care amândouă am dat tot ce e mai bun pe teren. Jaq are un progres foarte mare, chiar i-am felicitat antrenorul după ce am ieșit de pe teren. Dar îmi doream mult această finală și mă bucur că o am aici acasă.

Ana Bogdan

Karolína Plíšková trece și ea de semifinale, calificându-se în finala Transylvania Open în urma unei victorii obținute fără mari eforturi cu britanica Harriet Dart, cu scorul 3-6, 3-6.

Săptămâna aceasta nu putea să decurgă mai bine de atât. Suportul publicului a fost grozav, și am simțit că modul meu de a juca a evoluat de la un meci la altul. Sunt bucuroasă să fiu în finală. Mă aștept ca publicul să fie de partea Anei Bogdan, este normal. Și eu, dacă aș juca în țara mea, aș fi susținută de publicul de acolo. Ana este o jucătoare puternică și destul de rapidă, chiar dacă nu e înaltă. Are și un stil de a juca destul de agresiv, dar sunt pregătită de meci. Pentru mine ar însemna mult să câștig, dar sunt oricum bucuroasă deja să fiu în finală.

Karolína Plíšková

Finala la dublu a avut loc între Caty McNally și Asia Muhammad vs. Harriet Dart și Tereza

Mihalikova, iar câștigătoarele McNally și Muhammad au jucat pentru prima oară împreună – împreună zâmbind și luptând până la victorie.

Pentru mine este al doilea turneu de dublu după o pauză de 6-7 luni, așa că este grozav că am reușit să avem o săptămână productivă aici. Transylvania Open este un turneu minunat și sper să revin anul viitor.

Caty McNally

A fost minunat să joc cu Caty, este o jucătoare foarte bună și ne completăm reciproc. Ne bucurăm că am câștigat titlul.

Asia Muhammad

Sportiva din Cehia a fost cap de afiș al turneului din Cluj și a obținut o victorie din două seturi, cu scorurile 6-4, 6-3. Turneul de la Cluj i-a dat încredere pentru următoarele turnee, jucătoarea precizând: „Este minunat să câștig al 17-lea titlu, mai ales aici, în România, toată lumea a fost minunată. Aș vrea să revin aici. A fost un meci bun și o săptămână foarte bună.”

În cele cinci meciuri jucate de Karolína Plíšková la Cluj nu a pierdut niciun set și a pierdut doar 28 de game-uri. Toate victoriile ei au fost obținute în două seturi. Pliskova a jucat la Cluj cu Sinja Kraus, Camila Osorio, Sara Errani, Harriet Dart și Ana Bogdan. Ultimul trofeu câștigat de jucătoarea din Cehia a fost în 2020, la Brisbane.

Sigur, dacă joci doar la turneele mari e dificil pentru că sunt jucătoare foarte bune în primul și al doilea tur. Așa că am zis să mă îndrept spre un turneu mai mic, deși nu a fost deloc un turneu ușor. A fost un tablou puternic.

Karolína Plíšková

Chiar dacă nu a câștigat finala, Ana Bogdan a reușit să aducă emoții pozitive publicului din România toată săptămâna. Jucătoarea din România a avut parte de meciuri grele și a reușit să treacă peste multe momente stresante, cu eleganță și determinare.

Le mulțumesc mult fanilor. Am trăit o săptămână incredibilă aici. Mi-au arătat atât de multă iubire și mi-au transmis atât de multă energie încât nu am cuvinte să le mulțumesc. Aș vrea să privesc partea plină a paharului și să mă gândesc la momentele în care mi-am depășit multe limite în aceste zile și chiar sunt recunoscătoare pentru munca pe care am depus-o ca echipă și pentru ce am realizat în aceste ultime săptămâni. E doar început de drum și, cu siguranță, dacă voi munci în continuare la fel, va fi un drum lung și frumos pentru noi.

Ana Bogdan

Munca multă și determinarea constituie, în esență, al șaselea simț al femeii sportive din turneul Transylvania Open. În fond, totul e despre simțuri – să simți aerul ce trece odată cu mingea lovită cu peste 80 km/h, să auzi strigătul jucătoarei care dă tot ce are mai bun la fiecare lovitură, să auzi încurajările publicului și bucuria lui la finalul zilei, să guști apa care pare mai dulce după o victorie, să simți mirosul terenului la început de zi, să atingi mingile și să încerci care sare mai aproape de victorie, să te vezi învingător chiar dacă nu ai plecat cu un trofeu – și nu în ultimul rând: să simți dorința să muncești în continuare, pentru ceva mai mare ca tine, pentru ceva important și care vrei să fie al tău. Acesta a fost jurnalul nostru și trecerea în revistă a celor 6 simțuri ale femeilor care au fost săptămâna trecută la turneul WTA 250 de la Cluj.

P.S.: 1-9 februarie 2025 – salvați data în calendar – următorul turneu Transylvania Open de la Cluj se anunță mai spectaculos, iar noi abia așteptăm să surprindem în imagini și cuvinte momente de neuitat.

P.P.S.: Nu uita: 1-9 februarie 2025.

Doar tu cu o cană, în vârf de munte

3 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Poate nu mai vrem să ne amintim, dar nu foarte demult, într-un timp al străzilor pustiite și al magazinelor închise, a trebuit să ne găsim de lucru pe acasă, izolându-ne de restul lumii. Pentru unii, acel acasă a însemnat zile-n șir captiv între patru pereți, dar pentru Sandra Meynet și soțul ei, a însemnat izolare la Valea Drăganului, o adevărată oază de liniște, la 70 de kilometri de Cluj.

Lucrând în design grafic și având o afacere unde se ocupa cu grafica pentru diverse evenimente, Sandra a fost nevoită să ia o pauză în perioada pandemiei. Totuși, acel timp nu a fost pierdut, ci s-a dovedit a fi o perioadă care i-a dat ocazia să creeze și să găsească inspirația spontană pentru ce urma să devină noul său brand, Mug Stories.

„Totul a început dintr-o joacă”, ne spune Sandra. Stând la Valea Drăganului, s-a jucat cu elemente grafice, iar dintr-o glumă în alta a făcut grafica – și ulterior cana – „Dor de bunici”, pe care a postat-o pe Instagram. Primind multe mesaje de apreciere și observând că oamenii și-ar dori astfel de căni, a început să facă mai multe, iar apoi au apărut pernele și păturile și husele de lână, importate din Suedia. Începând cu primăvara anului 2024, Sandra își propune să creeze mai multe produse marca Mug Stories, printre care și haine.

Cana cu care a început frumoasa poveste este cu adevărat reprezentativă pentru brand, rămânând mereu aproape de sufletul Sandrei, pentru că transmite o realitate din acea perioadă.

Era real dorul de bunici. Și de familie. Bunicii nu mai erau deja atunci…

Sandra

Fiecare design al cănilor duce cu gândul la o viață simplă, trăită cu dor și drag de oameni și de natură. Fiind pasionați de drumeții, iubind natura și muntele, cei doi au creat mesajele și grafica de pe căni ca o completare a vieții lor. Au ales cănile metalice pentru farmecul lor aparte și pentru legătura cu timpul petrecut pe cărări, explorând frumusețile naturii care ne înconjoară. Trebuie să recunoaștem că sentimentul de a sta pe o stâncă, în vârful muntelui și a privi răsăritul, savurând un ceai cald într-o cană emailată e un sentiment unic.

Lumea le îndrăgește, toți le duc cu ei pe munte. Se distrează cu ele.

Sandra, râzând

View this post on Instagram

A post shared by Mug Stories (@mug.stories)

Sunt mulți oameni care îi scriu sugestii de mesaje care să apară pe căni. Majoritatea se află în zona zicalelor sau proverbelor românești, a vorbelor cu tâlc și zvâc ce aduc sare și piper limbii române care sună atât de armonios, mai ales când e rostită între copaci, susținută de ecoul văilor. Deși nu au fost puse în practică, aceste idei au mare potențial și poate, într-o zi vei putea avea o cană cu mesajul tău. Până atunci, poți alege din mesajele în limba română sau engleză de pe cănile numai bune de luat în rucsac, atunci când mergi la picnic, fie acesta și pe iarbă, în parcul central.

La fel cum drumurile unui traseu montan urcă și coboară, iar cărarea se îngustează până trebuie să pășești încet, cu un picior înaintea celuilalt – și viața are momente când simți că bucuria te înalță, dar și momente când te doboară și așteaptă să te ridici singur. Unul din momentele fericite pentru Sandra a fost prima comandă a unui produs Mug Stories, care a făcut-o să se simtă mândră și i-a dat încredere. De atunci, are parte de mici momente fericite când oamenii văd frumosul în munca sa și apreciază fiecare design.

La capătul celălalt al emoțiilor se află regretele. În urma pierderii cuiva foarte drag din familie, Sandra s-a oprit să se joace cu cănile o perioadă. Deși au fost niște luni dificile pentru sufletul ei, Sandra și soțul său au luat viața așa cum este. Iar acum spun că sunt bine. Și continuă să ofere oamenilor bucuria lucrurilor mici.

Așadar, când ne gândim la Mug Stories, ne gândim la toate poveștile care ne așteaptă pe cănuțele din bucătăria bunicilor, din apartamentul celor mai buni prieteni sau chiar la noi acasă. Ne gândim la toate felurile în care vrem să facem un cadou acompaniat de un gând bun, de un sentiment, de o amintire pentru o persoană dragă. Ne gândim la cum proprii bunici s-au bucurat când au văzut ce le-am oferit de Crăciun. E atât de frumos să poți spune atât de multe printr-un simplu cadou sincer și plin de însemnătate.

O mână pe piept, una pe abdomen sau două pe un cățel

3 Comments / Articole / By vedericlujene

În sporadicele noastre întâlniri cu diferite practici de yoga, am învățat poziția downward-facing dog (poziția câinelui cu fața la sol). Despre această poziție se spune că întărește partea superioară a corpului, îmbunătățește circulația și scade tensiunea și stresul. Dar ceea ce face cu adevărat ca stresul să dispară e să exersezi această poziție cu un cățeluș lângă tine, la Puppy Yoga.

Scurtă introducere în arta Puppy Yoga

Conceptul de puppy yoga este originar din Londra, Marea Britanie, unde, în 2018, s-a deschis primul studio de yoga cu animăluțe. Ulterior, trendul s-a răspândit în mai multe orașe britanice, extinzându-se și în alte țări, ajungând în 2023 și în România, la București.

Acum câțiva ani, Antonia Roșu a părăsit Clujul pentru a studia jurnalismul la Londra, iar în perioada studenției a participat la o clasă de yoga în care printre participanți se plimbau mai mulți cățeluși, cu care aceștia se puteau juca înainte, în timpul și după ce făceau exercițiile. După acea experiență, Antonia a plecat fericită, dar ideea de a deschide un astfel de studio la noi în țară i-a venit ulterior, după terminarea studiilor și după ce a făcut parte din echipa Observator.

Simțind că are nevoie de o schimbare de peisaj, Antonia a deschis studioul de puppy yoga din București, în martie 2023. Acolo au loc regulat clase de yoga, însă nu se limitează doar la publicul din capitală, organizând evenimente și în alte orașe, venind și acasă, în Cluj-Napoca.

Crăciunul printre cățeluși

Cu o săptămână înainte de Crăciun, cei de la Puppy Yoga au organizat o ediție specială în Cluj-Napoca, la clubul WellFit din cadrul Grand Hotel Italia. Iar în momentul în care am aflat că vin, am spus că nu putem rata puțină relaxare alături de simpaticii instructori de yoga.

La această ediție au participat 11 cățeluși de rasă beagle, pe cât de jucăuși, pe atât de somnoroși odată ce găseau poziția perfectă pe unul din participanți. Iar dacă aveai ocazia să fii „cel ales”, puteai să-ți iei la revedere de la o oră de exerciții fizice și să te bucuri de suflețelul cald care respiră odată cu tine.

Despre puiuții care au participat la ediția de Crăciun, Antonia ne spune că i-au adus cu ajutorul unei crescătoare cu care au creat o relație strânsă de colaborare.

Au momentan 3 luni și Crăciunul a fost un prilej grozav de a le găsi o familie. Cei mai mulți dintre ei au reușit, iar cei care au mai rămas vor veni cu noi la evenimentul din Timișoara, din luna ianuarie, în speranța că le vom găsi și lor stăpâni. Până la urmă, ce cale mai bună de a te conecta cu un cățeluș dacă nu o oră întreagă de yoga în compania lui?

Antonia Roșu

Pe lângă oferirea unei experiențe relaxante și fericire pură celor care participă la sesiunile de yoga, evenimentele organizate de Antonia au ca scop și găsirea unei case pentru fiecare dintre pui. Iar aceasta este partea ei preferată din întreg procesul.

De foarte multe ori s-a întâmplat ca la finalul unei clasei, cineva să ne spună că vrea să plece acasă cu un cățeluș. Noi doar punem clientul în contact cu crescătorul și îi ajutăm cu informații referitoare la scheme de vaccinare, deparazitări, hrană. De cele mai multe ori înțelegerea are loc pe moment, iar clientul chiar pleacă în acea secundă cu cățelușul acasă.

Antonia

Cine sunt prietenii de la yoga?

La evenimentele Puppy Yoga participă mai multe rase, iar procesul de alegere al cățelușilor se rezumă, în fond, la crescător. Aflăm că, din păcate, în România e destul de dificil să găsească crescători „care nu o fac doar din considerentul material”. Deși pentru un simplu participant, o clasă de yoga înseamnă un moment de bucurie sinceră și simplă, alături de animăluțe, pentru organizatori înseamnă multă muncă și organizare pentru a se asigura că totul merge strună.

Înainte să înceapă o colaborare cu un crescător, se asigură că sunt respectate schemele de vaccinare și de deparazitare și că toți crescătorii își respectă angajamentele. Cu toate că ne-am aștepta ca oamenii să fie deschiși și serioși, au avut parte și de întâmplări mai nefericite, când colaboratorii s-au retras chiar în ziua evenimentului.

Am pățit ca la două evenimente să fim lăsați baltă de către crescători, cu o oră înainte de eveniment. De aceea, încercăm să aducem cât de mulți cățeluși putem și să facem totul să pară că merge conform planului.

Antonia

Ceea ce a surprins-o pe Antonia a fost faptul că cei mai deschiși la o astfel de colaborare sunt oamenii de rând, nu canisele. Aflăm că „e mult mai ușor să discuți și să fii înțeles de către oamenii care nu au o canisă”, pentru că oamenii de la canise sunt de obicei sceptici.

Când am adus pentru prima dată Puppy Yoga în România a fost extrem de greu să le explici oamenilor ceea ce vrei să faci. Pe măsură ce am continuat să facem evenimente tot mai mari și mai reușite, au început să devină și crescătorii mai înțelegători și mai deschiși la colaborări. Din nefericire, adăposturile sunt cele mai dificile. Avem aproape un an de când încercăm să colaborăm cu ei și ne lovim doar de refuzuri.

Antonia

Puppy Yoga au colaboratorii lor de încredere, însă sunt mereu în căutare de noi parteneri, pentru că își doresc să implice mai multe rase de câini în evenimente.

De-a lungul timpului, echipa Puppy Yoga a realizat că rasa beagle e una extrem de sociabilă și haioasă, acesta fiind și motivul pentru care, până acum cel mai des au implicat pui beagle.

Pomeranieni, chow chow și samoyed sunt celelalte rase care au umplut sălile de yoga de zâmbete și au transformat pozițiile de yoga în sesiuni de mângâiat și alintat cățeluși.

Este foarte important să pui pe primul loc, în egală măsură cu siguranța cățelușilor și cea a participanților de la clase. Acesta este principalul motiv pentru care ne străduim să aducem pui din rase cât mai sociabile.

Antonia

Încearcă să stai în postura războinicului când un cățeluș îți roade șoseta

Pentru cei care vin la clasele de yoga cu animăluțe și chiar se așteaptă să se poată concentra pe exerciții, credem că ar fi corect să le spunem sincer că este aproape imposibil. Cu toate acestea, instructorii de yoga sunt prezenți și pregătesc mereu exerciții ușoare, potrivite pentru începători, care țin cont mereu și de prezența patrupezilor prin sală.

La ediția de la Cluj din decembrie au participat trei instructoare de yoga, Eliza Chitanu, Amalia Nicola și Alexandra Kiraly, cu care Antonia a colaborat prima dată în septembrie, la primul eveniment din Cluj-Napoca.

Deși inițial planul era să vină cu proprii instructori de la studioul din București, până la urmă s-au hotărât că ar putea ieși ceva frumos dacă încearcă să-și extindă orizonturile. A fost decizia corectă. Fetele au creat atmosfera perfectă, au glumit și i-au ajutat pe participanți să încerce pozițiile de yoga chiar și atunci când cățeii jucăuși alergau printre picioarele oamenilor.

O mână pe piept, una pe abdomen sau două pe un cățel.

Una din instructoarele Puppy Yoga

Timpul zboară când te joci cu un mic blănos

O clasă de yoga durează aproximativ o oră, dar o oră trece incredibil de repede când te simți din nou copil, alături de un animăluț – sau mai multe, dacă ești norocos. Ne-ar plăcea să vină mai des la Cluj sau să avem chiar aici un studio pentru a ne bucura mai des de compania cățeilor. În agitația lumii de azi, poate nu avem timp sau nu ne permitem un animăluț pe care să-l îngrijim non-stop. De aceea, Puppy Yoga pare o soluție potrivită pentru o oră de vis împlinit.

Antonia spune că își doresc să se extindă cu evenimentele în cât mai multe orașe din România, însă sunt anumite dificultăți în ceea ce privește găsirea unui spațiu adecvat pentru ceea ce își propun să facă: „O clasă de yoga nu se încadrează într-o sală de evenimente mare, nici în săli polivalente, dar nici în muzee sau palate culturale”. În plus, se confruntă și cu politica anti-animale a unor săli.

Iar în ceea ce privește deschiderea unor studiouri permanente, sunt și mai multe lucruri de luat în considerare.

Aveam acest lucru în plan pe tot parcursul verii, însă ne-am hotărât că reușim să producem ceva mult mai calitativ în contextul evenimentelor. Este o activitate destul de complicată care are nevoie de un adevărat sistem de susținere în spate ca să funcționeze, iar momentan considerăm că încă ne aflăm în etapa de consolidare a bazei.

Antonia

Cu toate astea, Antonia rămâne optimistă și încrezătoare că anul 2024 le va oferi soluții la toate problemele, rezolvând totul cu pasiune, dedicare și muncă.

Drag de animale și drag de oameni

Antonia e mândră că munca ei aduce bucurie oamenilor și se bucură de fiecare dată când vede emoția pe care o clasă de yoga o aduce oamenilor. Ca la orice fel de eveniment, emoțiile sunt mereu acolo pentru că „depind de o varietate de necunoscute”, precizează Antonia. Dar totul se termină cu bine și oamenii sunt mai mult decât mulțumiți, iar ea își amintește cu drag de bucuria fiecărui participant.

Cred că cea mai memorabilă interacțiune cu un client a avut loc la studioul din București - o doamnă își pierduse câinele de curând, iar chow chow-ul nostru, Chiara, și-a petrecut o oră întreagă stând pe pieptul ei. În ultimele 15 minute de meditație, doamna a izbucnit în lacrimi.

Antonia

P.S.: Iubim oamenii și animăluțele și ne-ar plăcea să fie un studio de yoga cu cățeluși permanent în Cluj, însă până va veni momentul, ne bucurăm de fiecare ocazie oferită de Puppy Yoga. Probabil că nu suntem singurii care așteaptă cu nerăbdare următorul eveniment Puppy Yoga din oraș. Acesta va avea loc în 17 februarie 2024, la WellFit Grand Hotel Italia și abia așteptăm să vedem ce rase vor veni să facă yoga cu noi.

P.P.S.: Nu promitem că ne vom concentra 100%, dar vom încerca. Deși, este destul de greu să stai în echilibru cu câte un cățeluș în fiecare mână și încă unul care îți linge călcâiul sau încearcă să-ți fure șoseta.

Standul Zsazsa cu produsele ilustrate de ea

Despre jocul cu ilustrația

5 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

O fetiță se joacă în grădină și aleargă spre bunica.

— Buni? Cum face albina?

Iar bunica răspunde:

— Zza-zza-zza…

Atunci fetița a început să repete în continuu, alegându-se cu porecla Zsazsa.

Istorioara de mai sus e o parte importantă din copilăria artistei Linda Szabó, care ne învață cum să-i pronunțăm porecla, invitându-ne să reținem sunetul „zs” ca primul sunet ce se aude când rostim cuvintele „joacă” sau „jeleu”, la care mai adăugăm „a” și spunem de două ori Zsa: Zsazsa.

Nici părinții mei niciodată nu mi-au zis pe numele meu real, Linda. Am rămas Zsazsa și mi se pare că se potrivește foarte bine cu mine. Deja oamenii mă cunosc ca Zsazsa… de multe ori nimeni nu știa cine e Linda.

Zsazsa, râzând

Am povestit cu ea despre cum a început brandul cu același nume și despre bucuria lucrurilor mici.

În timpul studiilor de la specializarea de design vestimentar, Linda a început să deseneze pe ciorne, pe bucăți de hârtie. Așa a găsit pasiunea pentru ilustrație, iar în urma unui proiect cu o prietenă au decis să înceapă un blog. Pentru lansarea acestuia au ales să facă un giveaway în care să ofere o agendă cu coperta ilustrată de ea. I-a plăcut să facă asta și a continuat să creeze ilustrații pentru agende, pe lângă colecțiile de haine. Când era în anul 3 de facultate, a participat la prima ediție a târgului Cluj Design Days, în urma căruia a primit un feedback pozitiv, care a convins-o să-și continue ideea. Partea de ilustrație s-a dezvoltat odată cu apariția pandemiei, când a lăsat puțin deoparte designul vestimentar. Au apărut felicitările, calendarele, apoi penarele și rucsacurile, iar cel mai recent proiect: formele de biscuiți realizate tot după ilustrații.

Deși nu ne propunem niciodată să încadrăm actul artistic într-o denumire strictă, aflăm de la Zsazsa că ceea ce face poartă numele de „surface pattern designer”, adică ea creează modele pe care le aplică pe diferite suprafețe.

Fiecare produs cumpărat reflectă faptul că oamenii găsesc bucurie în modelele pe care ea le desenează și că își doresc să aibă aproape o mică parte din ea. Acelea sunt momentele în care se simte apreciată. Își amintește cu drag de multe interacțiuni frumoase cu clienții și ne povestește de o întâmplare recentă care i-a rămas în minte. E vorba despre o comandă primită din partea unui bărbat care a rugat-o să-i trimită prietenei lui un calendar, știind că îi place un anumit model. Deși un gest simplu, acesta subliniază tocmai importanța simplității și a sincerității din spatele unor acțiuni mici, făcute din suflet.

Mi s-a părut un gest frumos ca un bărbat să facă o comandă cu produsul meu pentru o persoană iubită.

Zsazsa

Zsazsa își ia inspirația din lucrurile care îi plac din jurul ei. Majoritatea modelelor de pe produse conțin ilustrații ale diferitor animale, iar artista se inspiră din orice îi iese în cale, fie că e o poză cu niște oi din Irlanda, fie că sunt idei întâlnite într-o plimbare pe stradă.

Camera unde lucrez e la mansardă și, cum sunt trase firele de curent pe stradă, foarte multe vrăbioare stau acolo. Îmi place foarte mult să văd cum se distrează, cum stau pe fir, se mai leagănă, se ceartă între ele.

Zsazsa

Cu Zsazsa totul e bucurie și joacă. Îi plac formele și jocurile dintre lumină și umbră, găsind inspirație chiar și într-o simplă siluetă văzută pe geam sau transformându-și prietenii în ilustrații. Una din felicitări surprinde o femeie înconjurată de plante, despre care aflăm că este fondatoarea brandului „Podoaba”, care se ocupă de crearea unor accesorii florale deosebite. Pornind de la o fotografie cu ea, în timp ce lucra la niște aranjamente, Zsazsa a apreciat cum era îmbrăcată și și-a dorit să facă din acea imagine frumoasă o ilustrație.

Are și proiecte care necesită un proces îndelungat de pregătire și gândire asupra fiecărui desen, spre exemplu calendarul anual, care are câte o ilustrație specifică pentru fiecare lună. În cazul calendarului intervine nevoia de a se așeza la birou și a se gândi „hm, aici ce să desenez”. Însă, Zsazsa mărturisește că momentele ei preferate sunt cele de inspirație spontană.

P.S.: Profităm de moment pentru a lansa o invitație la inspirație spontană. Regulile sunt simple: priviți pe fereastră sau în jurul vostru, iar în momentul în care ceva v-a agățat privirea luați o foaie și un creion și începeți să desenați ceva. Orice. Și doar un punct dacă desenați e grozav! E un punct în plus pentru sufletul vostru.

Închide ochii și deschide calea spre visare

5 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Un copil privește printre frunzele plantelor ce transformă casa într-un sanctuar al florilor. Fetița își dă ochii peste cap și speră, în gând, ca ghiveciul nou să fie ultimul pe care mama îl aduce în casă. Dar nu este. Și bine că nu este, pentru că acum, când copilul a crescut, fetița sufocată de plante e recunoscătoare că poate găsi inspirație în fiecare floare și-și îngrijește propriile plante, fie acestea în ghivece, pe pervaz sau desenate cu cerneală albastră, pe o foaie albă.

Cristina Frei este ilustratoare, iar pasiunea ei a crescut odată cu ea. Absolvind Universitatea de Artă și Design, Cluj-Napoca, s-a ales cu o diplomă de licență la secția design și o diplomă de masterat la secția de grafică și a continuat să-și perfecționeze stilul pentru a se găsi pe ea pe hârtie. Povestea brandului său a început în 2017, când a participat la provocarea Inktober, care constă în crearea unei ilustrații cu cerneală în fiecare zi, timp de o lună întreagă, ilustrații pe care artistul să le împărtășească cu cineva – fie că le postează pe social media, fie că le expune prin casă. Ducând la bun sfârșit provocarea, Cristina a fost fascinată de ce a putut realiza și a continuat. Iubește ceea ce face și e mândră că a reușit să-și facă singură propriul site, unde se găsesc printuri de vânzare, dar și sacoșe cu ilustrații imprimate, felicitări și alte lucrușoare ce-i poartă amprenta și așteaptă oameni sensibili care să dorească să aducă un strop de emoție în propria casă.

Ilustrațiile Cristinei induc o stare de calm, liniște și – deși adesea în negru pe alb – simți căldură atunci când le privești. Parcă îți vine cheful să iubești mai tare. Și pe tine și pe cei din jur. Ne mărturisește că acum își găsește inspirația în emoțiile și sentimentele „puțin mai triste”.

Triste și visătoare… melancolie. Nu știu dacă e corect spus „tristețe”, cred că e mai mult o liniște interioară și un fel de melancolie.

Cristina

Noi observasem că majoritatea personajelor surprinse în ilustrațiile Cristinei au ochii închiși, iar stând la povești cu ea ne-am gândit că poate tocmai liniștea aceea interioară le permite personajelor schițate să se îmbrățișeze cu ochii închiși. Simțim siguranță și susținere și ne dăm voie să credem că în spatele unor pleoape cu gene lungi se-ntâmplă mii de vise colorate și-ntâmplări nemaivăzute pe care fiecare desen le protejează și le ține ascunse până le împărtășește cu omul ce va lua în primire ilustrația, respectiv – visul.

În spatele fiecărui desen se află un proces care diferă în funcție de proiect. Cristina ne spune că dacă desenează doar pentru ea, orice își dorește, timpul de lucru poate fi de aproximativ o oră. În cazul colaborărilor, lucrurile se schimbă, timpul se măsoară în luni, iar multe decizii depind de client.

Ultima mea colaborare este cartea „Să nu-ți fie teamă” scrisă de Raluca Țincă și e un proiect de suflet. Îmi doream de foarte multă vreme să ilustrez o carte, iar Raluca mi-a dat frâu liber să desenez cum simt eu poeziile ei.

Cristina

Abia după lansarea cărții, Cristina a reușit să o cunoască pe Raluca față în față, însă între ele s-a creat o conexiune prin poezie și ilustrație. Iar această legătură a fost remarcată și de mama artistei. Cristina ne povestește cum, arătându-i mamei sale prototipul cărții, aceasta a spus că parcă Raluca și Cristina ar fi două surori ce au crescut în aceeași casă.

P.S.: Dintre toate creațiile frumoase, Cristina recunoaște că două ilustrații îi sunt mai dragi: „Healing” și „Dreaming”. Ce se ascunde în spatele semnificațiilor unor lucrări de artă rămâne la latitudinea fiecărui privitor să decidă, după un timp în care admiră lucrarea. Și, în fond, dacă v-am spune ce semnifică pentru noi, ar fi ca un secret rostit pe jumătate sau o regulă nescrisă încălcată. Așadar, vă lăsăm pe voi să ne scrieți câteva rânduri, să împărtășiți cu noi ce ați simțit admirând ilustrațiile Cristinei. Hai, hai, cu curaj!

Cum treaba cea bună se face când pui mână cu mână

2 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Într-o lume post-modernă, în care suntem toți mai disparați, alienați de atâta muncă, posedând un eu fragmentat în mii de bucăți, aruncate de colo-colo, să găsești o comunitate, cu idealuri cu care rezonezi, unde te simți ca fiind parte din ceva mai mare: wow! Aș fi putut spune că este un vis, o adevărata născocire, până am stat de povești cu Timea, de la Koffer, o micuță „cafenea cu cărți”.

„Am vrut să avem o locație care este ca și casa noastră”

Și așa s-a și întâmplat. Acum 10 ani, având ca punct de inspirație oamenii din jurul ei, Timea a făcut dintr-un concept nou și unic pentru Cluj-Napoca la acel moment, o realitate, iar zâmbitoare ne mărturisește că și-a dorit un loc unde și mamele cu copii lor să aibă parte de intimitate și să simtă că sunt bine-veniți „când noi am deschis, nu erau așa de multe cafenele, dar nu existau locuri pentru copii, așa că din start mi-am imaginat ca o să avem atunci o camera pentru copii, am adus multe cărți pentru ei și o bucătărie de jucărie…”.

Cu fiecare moment care trecea, au continuat să clădească înspre această casă, au construit mesele din valize vechi și astfel Timea a folosit tot ce avea la dispoziție și ceea ce a primit de la comunitatea ei „valizele noastre de la bunici – am vrut sa le dăm o nouă viață”.

Din dorința de a menține comunitatea maghiară închegată și în România, a creat o cafenea pitorească cu cărți alese „am adus cărțile în limba maghiară, ca să ținem și cultura noastră în România”. Construind locșorul de la 0, totul a fost realizat cu intimidant de multă atenție pentru detalii „nu-mi place dacă cana este în vitrină, hai să folosim tot! Iar dacă bei dintr-o cană veche, gustul este altul… simți altfel ceaiul, cana fiind subțire, ține mai mult caldura, este altfel până și când prinzi urechea cănii, este mai fragilă deci și momentul în sine este unul mai fragil”. Dar nu doar cu ajutorul comunității maghiare s-a construit totul, „am creat și împreună cu copii din Pata-Rât, a fost un proiect, au venit aici și ne-au ajutat cu mesele, am avut niște idei fiindcă am dorit să refolosim toate lucrurile”.

Pe lângă selecția de băuturi gustoase, de unde Timea ne recomandă să încercăm fie un smoothie cu unt de arahide după care „și copii sunt înnebuniți”, fie un cortado cu lapte cremos, sau poate că un ceai albastru sau o ciocolată caldă, ne mărturisește cu o pasiune nemărginită în glas că Koffer este mult mai mult decât doar băuturi gustoase. Obiectul ei preferat este de fapt „pămătuful cu care ștergem praful, pe care l-am găsit la un târg”, dar apoi continuă cu ochi sclipitori, îndrăgostită de fiecare detaliu neobservabil ochiului ce nu știe să recunoască tainele ce-l înconjoară, ne dezvăluie și mai mult din ceea ce face Koffer o a doua casă pentru atât de mulți trecători „dar.. și valiza din centru, cred ca are 100 de ani, am vrut sa fac o masă pentru mine acasă la început, dar apoi am lăsat-o aici; ah! Și lampa aceea din alamă, plus câte lucruri avem de la clienții noștri…toate vederile pe care le vezi, toate imaginile care le vezi în rame sunt de la prietenii noștri, care sunt și artiști”.

După diverse târguri micuțe, lansări de cărți, și alte nenumărate evenimente petrecute în cadrul cafenelei, unde amintim chiar și evenimente cu copilași „vin 30 de copii, cât încape, avem oameni care se joacă cu ei, le spun povești, primesc ceaiuri”, Timea și-ar dori un spațiu mai mare unde s-ar putea pune mai multe idei creative în aplicare și unde ar exista mai mult spațiu de manevră „întotdeauna cred că e sănătos să schimbi, să fie mai bine; aș schimba…aș dori să lucrăm mai mulți lângă bar, în loc de o persoană, să fie două…și aș dori să… mărim Kofferul, am vrut să pun aici un dulap ca să intrăm prin dulap ca și în Narnia, în locul pentru copii, dar pereții nu se pot demola”.

Cu trecerea timpului, au primit tablouri, vederi, rame, cărți, și multe alte cadouri, dar asta nu înseamnă că ea nu continuă să-i surprindă pe oameni, să le facă cadouri și clienților (mai bine zis prietenilor) ce-i calcă pragul: „am niște cești care au murit” spune ea râzând de propria încântare, „vezi și în spatele tău, adică nu le mai putem folosi fiindcă lipsește o mică bucată din ele, așa că vrem sa ne bucurăm de ele, așa…doar să le vedem”, dar povestea magică care ne-a făcut colțurile gurii să se ridice magnetic în sus, stă într-un gest atât de simplu, de ludic, de autentic „în ceștile acestea tot timpul lăsăm niște cadouri, de exemplu, o gumă de mestecat sau o ciocolată mică, și le tot schimbăm, și ei tot le găsesc, și se bucură”. Se ridică apoi timid și-mi arată că în ceașca din spatele nostru este un origami acum. Poate că, viața este doar despre micile bucurii și momentele tâmpe în care îți amintești că de fapt, totul este despre asta.

Un bar deschis, sincer care-ți permite să vezi înăuntru, borcane ce stau pline cu fulgi de ciocolată albă, neagră, cutiuțe cu ceaiuri alese, pereți plini de rafturi cu cărți, cărți de copii, cărți de adulți, un mic stand cu cărți de la editura lor, Koinónia, care există de mai bine de douăzeci de ani, lămpi vintage, „pentru că avem o altă aură când închidem lumina mare și lăsăm luminile mici din colțuri”, cănițe înșirate peste tot, geamantane vechi, tablouri cu rame trăznite, cărți poștale prinse în sticlele meselor, am putea spune că toate astea descriu esența locului, dar am minți. Atmosfera este pictată de oameni, oamenii care au făcut cafeneaua cu cărți să devină realitate și oamenii care calcă curioși pragul zilnic și se alătură familiei.

Prin munca grea de zi cu zi, poveștile a 3 fete care prepară băuturile s-au împletit și ajutându-se au devenit o familie „când vine ziua noastră, avem mâncarea care e comună, avem tort și dăm toată ziua ori tort ori doar ciocolată caldă”. Consumând împreună, și punând fiecare o mică contribuție la mese, Timea spune că „nu e ceea ce am consumat, e că am consumat împreuna, și dacă a fost o pâine cu unt”. Așa că prin băuturi și bucate obișnuite sau mai puțin obișnuite, fericirea a intrat în sufletele lor negreșit și i-a apropiat.

Mereu folosind pluralul, când a vorbit de creatorii Koffer, ea consideră că nu poate folosi singularul, „nu pot spune eu, pentru ceva care nu am făcut eu singură, eu nu cred că oamenii fac numai ei singuri ceva… deci când ai întrebat dacă tu ai construit, păi da și nu, de aceea am putut doar să spun ca am făcut noi, împreună, cu comunitatea noastră, cu fetele care servesc aici, cu editura care a adus cărțile…”.

Vizita ne lasă cu un sentiment aparte și imersându-ne în acest mediu, observând tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, rămânem în minte cu un gând plăcut, care ne gâdilă sufletele, iar Timea ne mai spune încă o dată cât de tare se bucură de existența acestei comunități “copii citesc! mă bucur că avem o comunitate care citește… avem multe librării în România, văd că suntem într-o țară în care oamenii încă apreciază cărțile”. Așa să fie oare? Căci noi așa sperăm… fiindcă fără cărți ne pierdem în vâlva vieții de acum și uităm că taina cuvintelor ne poate aduce așa de aproape unii de alții. Acum, într-o lume în care este atât de comun să ne privim la singular, prin magia cuvintelor ce stau lipite laolaltă în file delicate devenim din nou „noi”.

México en la piel, cum ar spune Luis Miguel

5 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Deși un punct mic pe harta Clujului, e un punct ce sclipește în cele mai profunde culori și răsună cu cele mai puternice ritmuri, un punct atât de greu de neobservat: Bodega del Taco.

La intrare în această unică taquería, am fost întâmpinate cu zâmbetul pe buze și cu multă căldură de către Daniel și Patricia, un mexican și o clujeancă care s-au cunoscut în state. Au locuit împreună 8 ani în Mexic, în Morelia, capitala statului Michoacán, și ca toate poveștile mari de amor, când ai așa de multă dragoste de împărțit se soldează și cu victime colaterale, așadar, Patricia ne spune că s-a îndrăgostit de tot ceea ce reprezintă Mexicul, „de mâncare, de cultură, de oameni și, cum zice și soțul, am vrut să aducem măcar o bucățică din bucătăria mexicană aici”.

Anii au trecut, Clujul s-a dezvoltat și ei au decis să-și încerce norocul și pe plaiuri românești, știind că gastronomia aduce oamenii împreună: „am văzut că există foarte multă cerere și gata, am spus că e momentul și ne-am pus, alături de 2 copii, în 7 valize”. Și-au dovedit rapid că este adevărat, că gastronomia chiar aduce oameni împreună și acolo, unde toată lumea merge la tacos, indiferent din ce strat social provin, dar și aici, unde, deși au știut că ideea va prinde la public, ne spun râzând că „ne-am așteptat să fie mai gradual, dar a evoluat peste așteptări, lumea vine și revine pentru atmosferă, pentru muzică, pentru că mâncarea nu își pierde niciodată din gust”.

Printre culori aprinse și zâmbete timide pe care și le ofereau unul celuilalt, ne-au mărturisit că nu a fost mereu așa ușor, deși lucrează armonios doar ei doi în acest moment, știind deja exact ce trebuie să facă. Au trecut împreună peste momentele mai dificile de la început și acum, șocați până și ei de cât de bine se completează, Patricia ne spune „…funcționează… tot ce facem, de contabilitate mă ocup eu, aprovizionarea o facem împreună și partea de gătit e doar el”. Râd, se uită din nou unul la altul și spun cu o pace lăuntrică deosebită „suntem doar noi doi”.

Cu greu ne abținem să nu dansăm și să cântăm și noi, fiindcă ritmurile tradiționale pătrund prin tine, lăsându-te cu o pofta acerbă de mai mult, dar nu doar noi simțim asta, ci și comunitatea care s-a format la nivelul Bodega del Taco: „avem parte de clienții ideali, oameni foarte faini ne trec pragul, din prima de când am deschis. Majoritatea sunt clienții casei și revin, își aduc și prietenii și familia iar câteodată vin oameni de 3 ori în aceeași zi. Vin o dată, apoi revin cu prieteni, familia să mănânce”.

Nu îți poate scăpa din privire nici logo-ul colorat atârnat de perete, care este obiectul cel mai de suflet al lui Daniel, din tot restaurantul, având o poveste minunată în spate, fiind vorba de un dans tradițional din Michoacán, statul său originar. Întruchipează danza de los viejitos, unde patru bărbați reprezintă cele patru elemente, foc, apă, pământ și aer, Patricia ne spune că „patru reprezintă și cele patru feluri de porumb: roșu, galben, alb și albastru din care se produce tortilla”. Iar, pentru că vine vorba de tortillas, ea ne arată și un tortillero, folosit pentru a păstra pâinicile calde.

Vorbind de întâmplări frumoase ce au avut loc la bodegă ne spun că „nu exista zi să nu fie ceva frumos și ne inspiră foarte mult că facem oameni fericiți”. Totuși menționează că au fost foarte emoționați atunci când ambasadorii Mexicului au decis să ia masa la restaurantul lor: „deoarece avem un consulat onorific la Cluj, domnul consul a aflat de noi și, fiind implicat cu comunitatea, l-a adus, anul trecut, pe excelența sa la noi. Atât de mult s-a bucurat să vina aici, s-a simțit ca acasă, vai mai dă-mi unul de acesta, unul de acesta. Anul acesta au revenit, acum e vorba de o doamnă ambasadoare”. Cea care le dovedește că au reușit să creeze un mic colț de Mexic în inima Transilvaniei e nimeni alta decât comunitatea mexicană din Cluj, care se constituie din mai bine de douăzeci de familii: „mexicanii toți au venit, nu știu cum află de noi, până și dacă vin în delegații, pe fugă, direct la noi, tuturor ne recomandă”. Încântată, Patricia ne șoptește că s-a gândit: „Wow! Dacă până și mexicanii ne-au recomandat…”.

View this post on Instagram

A post shared by BODEGA DEL TACO (@bodegadeltaco.cluj)

Precum Patricia este îndrăgostită iremediabil de Mexic, Daniel ne mărturisește și el cât de mult îi place aici: „Cluj e casa mea”, iar cei doi își doresc un loc mai mare, cu o terasă, fiindcă „în comunitatea mexicană, unul dintre ei este muzician, cântă mariachi și deși a mai cântat și am făcut evenimente, a fost mai mult pentru mexicani, pentru că nu putem să invităm pe toată lumea, așa că ne-ar plăcea mai mult spațiu și pentru evenimente de genul”. Totuși, deocamdată, rămân cumpătați și fericiți cu ceea ce au, fiindcă nu vor, sub nicio formă, ca autenticitatea și intimitatea, valori ce zac la baza localului, să se piardă.

Iar, dacă mirosul încântător care-ți pătrunde în suflet și gustul autentic al căldurosului Mexic, dat de tortillas proaspăt frământate și calde, carne suculentă trasă la tigaie în sosuri cremoase și legume colorate nu te conving să cauți refugiu într-un colț din paradis, într-o zi friguroasă de iarnă europeană, poate această melodie are o șansă:

V de la vibrant și viu – V de la VISUIN

2 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Povestea Visuin a început cu „Visuinul mic”, cum îi spun cei de-ai casei, anume cu localul Visuin Potaissa, transformat ulterior într-un tapas bar. Totul s-a născut din pasiunea a doi oameni pricepuți în mixologie, cu experiență în domeniu, dar și cu multe cunoștințe de management în industria ospitalității. Silviu Popa și Adrian Miron au pornit de la ideea creării unui cocktail bar în care accentul să fie pe experiența personală a fiecărui iubitor de cocktailuri. Oamenii aveau să vină să se bucure de fiecare băutură, însă nu ar fi găsit orice fel de băutură, ci „băutură de autor”. Aceste cocktailuri sunt rezultatul unor rețete conturate cu pasiune, inovație, cunoaștere și multă muncă.

Ușor și natural, proiectul a crescut și s-a născut noul loc Visuin, care păstrează aceeași idee, dar e puțin mai complex. Dacă pe Potaissa locul este unul mic, intim, Visuin Nut(a)house, aflat în spatele Casei TIFF, e unul mare, care se adresează unui public mai larg. Cu toate acestea, și-a păstrat visul de a atrage oameni care apreciază lumea mixologiei, care adoră să povestească cu barmanii și să afle secrete. Visuin Nut(a)house s-a dezvoltat și pe partea culinară, care vine mereu în completarea băuturilor. Iar o deosebită importanță e oferită ingredientelor folosite și întregului proces al mixologiei.

Deși atenția la detalii se reflectă în aspectul aparte al cocktailurilor, secretele se ascund în gustul desăvârșit al fiecărei băuturi. Am aflat pe propria piele că ceea ce te face să te întorci într-o „băutorie” e gustul. Dar, în același timp, contează și încrederea pe care un cocktail ți-o oferă odată ce ți-a șoptit o parte din secretele sale.

Trecând și noi pe la Visuin, cam necunoscători în ale băutoriilor, dar pasionați de fotografie, am mers spre bar cu – credeam noi – o simplă dorință, nu foarte greu de îndeplinit. I-am rugat pe barmani să ne facă cel mai colorat și viu cocktail, orientându-ne după standardele cocktailurilor instagramabile pe care le-am mai întâlnit în aventurile noastre. Atunci am aflat că Visuin nu creează cocktailuri colorate în sensul propriu al cuvântului și că adevărata culoare e dată de gustul unic pe care ți-l oferă ingredientele alese cu grijă. Majoritatea cocktailurilor sunt elegante, multe chiar păstrând transparența alcoolului de bază, tocmai pentru a nu distrage atenția de la gust. În cazul băuturilor de autor de la Visuin, simplitatea nu înseamnă o lipsă, ci un echilibru perfect în alegerea elementelor strict necesare pentru a crea sentimentul dorit. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Gust acompaniat de muzică în surdină

Fiind o zonă istorică, evenimentele care au loc la Visuin sunt mai mult „evenimente în surdină”, nu foarte zgomotoase, pentru că nu acesta este scopul lor. Constând într-o seară acompaniată de un DJ, un live performance sau un act artistic simplu, evenimentele vin în completarea atmosferei și păstrează ideea că oamenii vin să se simtă bine, să asculte muzică bună, să intre în contact cu artiști mai mult sau mai puțin underground.

Visuin împarte frățește aceeași curte interioară cu Melo Melanj, magazinul de muzică pe vinil, cu care au mai multe în comun – nu doar piatra cubică ce leagă cele două intrări. Visuin îi invită ocazional pe prietenii de la Melo Melanj să acompanieze, cu câte un vinil, o seară de savurat băuturi bune. Iar odată cu seara, parcă Visuin iese din ascunziș prin atmosfera vibrantă creată de prezența oamenilor care umple spațiul atât fizic, fiind ocupat și ultimul scaun de bar, cât și spiritual, prin voia bună și pofta de a spune și de a afla povești de la amicii din spatele barului.

Despre tradiție și o comunitate vibrantă și energică

Povestind cu Ioana, cea care se află în spatele comunicării a tot ce ține de Visuin, am aflat că una din perioadele lor preferate este perioada festivalului de film TIFF. În fiecare an, e o tradiție ca Visuin să fie locul de întâlnire a multor artiști, actori, oameni din domeniul cinematografiei.

În perioada festivalului de film e o atmosferă foarte colorată!

Ioana

Adevărul e că în orice seară atmosfera e una plină de culori și de viață. Într-un spațiu în care decorul urban se îmbină perfect cu viața dată de plantele verzi ce se simt ca acasă, în care muzica trezește fiecare celulă adormită din tine și te invită să încerci din toate câte puțin, cei care fac Visuin un loc vibrant, viu și energic sunt oamenii. Atât oamenii care au ajutat la crearea poveștii locului, cât și prietenii ce le trec pragul în fiecare zi sunt parte din comunitatea vie pe care Visuin a creat-o cu drag. Ca în orice poveste, drumul nu este mereu doar lapte și miere, sunt multe dealuri și văi de parcurs și contează să ai alături oameni buni, muncitori și dornici să vadă un rezultat frumos.

Cred că nu începuturile sunt grele, ci parcursul. E ca-ntr-un film: începuturile sunt frumoase întotdeauna, dar cel mai greu e drumul… Cum reușești să menții standardele, așteptările – cum le mulțumești. Iar asta se traduce prin ce faci zi de zi, în fiecare oră din fiecare zi.

Ioana

P.S. sau psssst

Lasă-te surprins de culori și sunete, iar dacă ești dornic să încerci lucruri noi, lasă-i pe cei din Visuin să te citească și să-ți recomande băutura potrivită pentru tine. Noi am avut parte de o experiență de acest fel, iar după un scurt dialog și niște priviri simpatice și cercetătoare, recomandările oferite s-au potrivit perfect!

Seara a început cu ceșcuțe și pahare de cocktail presărate de mici surprize la masă. Fără vreun sentiment de rușine, am cerut recomandări, iar doamna care se ocupa de masa noastră a știut cum să ne ia pe fiecare în parte.

De la o simplă întrebare precum „ce ai comandat înainte?” plus câteva combinații pe care le avea dânsa în minte am ajuns la o variantă finală: se citea în privirea ei cum fiecare recomandare avea ceva aparte. Nu știam la ce să mă aștept, dar în acea seară percepția mea față de prezentarea și gustul unui cocktail a fost dată peste cap. Fiecare dintre noi a văzut sau a gustat măcar o dată dintr-un cocktail, știți paharele de sticlă transparente, cu o umbreluță simpatică deasupra? Ei bine, la Visuin pe lângă gustul unic pe care îl are fiecare cocktail, paharele – de la cești micuțe japoneze cu flori delicate imprimate, până la căni de cupru gravate cu modele exotice – sunt atent potrivite cu băuturile care urmează să fie transportate de pahare până la gurile însetate ale oamenilor din „vizuină”. PEARIGROSO se numește cocktailul ce mi-a fost recomandat din meniul de la Visuin, care a avut un echilibru desăvârșit între picant și dulce, iar aftertaste-ul (gustul ce rămâne în urma savurării) a fost revigorant. Cu fiecare înghițitură mă simțeam mai aproape de o insulă exotică înconjurată de plante și frunze verzi mari, exact ca în locația VISUIN Nut(a)house. Cheers to Visuin, unde fiecare seară devine o nouă experiență plină de surprize!

Mara și echipa Vederi Clujene

Acasă printre flori și îngeri

3 Comments / Articole / By vedericlujene

Despre inimi, iubire și multe, multe flori. Și îngeri care aduc speranță tuturor de sărbători. Despre asta vrem să vă povestim azi, să vă aducem un zâmbet cald și un gând bun de Crăciun.

Pe strada Eroilor, lângă Biserica ortodoxă Schimbarea la Față, se află casa parohială, ce adăpostește cabinetul parohial și un cabinet de psihologie, iar la parterul ei locuiesc buchete de flori și aranjamente create cu iubire și atenție de către Patricia și familia ei.

Florăria Casa cu Flori există de 16 ani, dar de un an și jumătate este în grija Patriciei. Înainte să preia conducerea magazinului ea a lucrat în florărie puțin timp, după ce a plecat dintr-o multinațională, luând decizia că își dorește să facă ceva total diferit. A ales florile nu dintr-o pasiune cultivată din copilărie sau din dragoste pentru mireasma lor, dar alegerea s-a dovedit a fi una perfectă.

Am zis ok, florărie. Și asta a fost!

Patricia (zâmbind)

Ea nu lucrează singură, ci e ajutată zilnic de părinții săi, care s-au mutat din Blaj în Cluj pentru a fi mai aproape de copii. Lacrima Todoran, mama Patriciei, și soțul ei au stat o perioadă în Germania, iar când au decis să se întoarcă în România au ales să nu se întoarcă acasă, ci să meargă unde le era inima: la copii, în Cluj.

Mama ne privește cu drag și zâmbește sincer, iar de la ea aflăm că mai ales în perioada Crăciunului vin foarte mulți clienți vechi și caută îngerași. Și brusc inima ni se umple de căldură.

Figurinele cu îngerași, care sunt în florărie doar de Crăciun, sunt îndrăgite și căutate de mulți oameni.

Deși poate i-ar plăcea un spațiu mai mare, Patricia consideră că fiind un loc mic e și un loc intim. Selecția de flori din casă nu este singura parte specială de aici, la întreaga atmosferă a locului contribuind foarte mult vitrina. Aceasta e partea favorită a Patriciei și a mamei ei, ele precizând că în fiecare anotimp o decorează diferit.

Casa cu Flori e apreciată de mulți oameni, iar asta se simte din mai multe motive. Însă ceea ce o bucură pe Patricia e faptul că, într-o zi, a găsit scris pe piatra cubică din fața florăriei: „Loc de iubire”. De atunci, Patricia tot împrospătează scrisul pentru a rămâne în continuare un loc de iubire, unde să se oprească oamenii buni să se bucure.

„Vinovatul” care a scris nu a fost identificat, dar artistul e vinovat doar de aducerea unor zâmbete sincere pe fețele clujenilor care trec zi de zi pe Eroilor, prin fața florăriei.

Răsfăț cu cadouri de Crăciun

3 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

O fetiță de 13 ani se joacă decorându-și camera și gândind fiecare detaliu în parte, amplasând fiecare obiect la locul potrivit. Așa a început pasiunea Patriciei pentru design interior, la o vârstă când nu știa neapărat ce meserii există. Anii au trecut repede, iar după absolvirea facultății de Design din Cluj-Napoca, Patricia a căutat un job cât mai aproape de domeniul ei de interes.

S-a angajat la Chic Ville în vară, cu dorința de a se ocupa și de crearea decorurilor din magazin. Dorința i s-a împlinit în scurt timp, iar acum creează o mare parte din decor, aranjând fiecare obiect cu atenție și drag. Ea descrie locul ca fiind unul „feeric” și se bucură de fiecare interacțiune, apreciind clienții fideli care mereu îi cer părerea și o fac să se simtă importantă.

Ne arată cum magazinul e împărțit în trei săli: sala de acces, sala „fancy” și sala „rustică”, cea pe care ea o numește „country” și care e totodată și preferata sa.

Suntem de acord cu Patricia când spune că Chic Ville e locul de unde să-ți iei inspirația. Acum, în apropierea Crăciunului, cele trei săli s-au transformat într-un castel ornat, parcă, de spiridușii Moșului, cu sute de decorațiuni mai mici sau mai mari. O sufragerie caldă și îmbietoare, o masă bogată care așteaptă întreaga familie să se adune de Crăciun sau rafturi infinite de cadouri pentru oameni mari care îi fac să se simtă din nou oameni mici, care așteaptă nerăbdători în jurul bradului împodobit și înconjurat de jucării. Chic Ville e toate astea și mai mult.

La prima vedere Chic Ville e un magazin aflat vizavi de intrarea bisericii Sf. Mihail, într-o clădire cochetă cunoscută drept Casa Frohlich. Însă odată ce intri în micul orășel al decorațiunilor, te vei transpune într-o lume uriașă a ideilor și a inspirației pentru amenajarea casei tale. Povestea locului în care se află acum Chic Ville își are originile în perioada medievală, când, înainte de Casa Frohlich de acum, erau două case.

În jurnale și documente vechi scrie că una dintre clădiri aparţinea, la mijlocul secolului XVII, lui Tamas Bacsi. În timp ce cea de-a doua clădire se afla în proprietatea lui Istvan Bacsi. Între cele două clădiri se strecura, timid, un pasaj care, în epocă, purta numele de Strada Kismester – strada Învăţătorului.

Istvan Bacsi s-a născut în 1590 la Cluj, iar de-a lungul vieţii a fost comerciant, tipograf renumit, jude regal şi judele primar al oraşului. Aceste titulaturi l-au ajutat să-şi creeze o mică oază de eleganţă în mijlocul oraşului, prin decorarea deosebită a casei sale.

Încă din acele vremuri, ceea ce atrage privirile e ancadramentul înalt, o structură impunătoare încadrată de arhitecții moderni în stilul renascentist clasic. Ancadramentul este împodobit cu două rozete decorative, iar blazonul adoptă forma unui grifon, element decorativ apreciat în acele timpuri.

În secolul XIX, cele două clădiri au fost unificate de familia Frohlich, o familie de industriaşi renumiţi în Cluj. Atunci, bolţile rotunjite au fost pictate în culori vii, urmele acestor picturi rămânând să decoreze casa până în prezent. Un șarm aparte oferă și urmele zidăriei vechi, vizibile și acum, deși clădirea a fost restaurată în 2012.

Un spațiu șic, cochet și plin de inspirație, fie că ești în goana după cadouri de sărbători, fie că dorești ceva special pentru propria casă – sau, pe scurt, Chic Ville. Pentru că o imagine spune mai mult de o mie de cuvinte și pentru că am rămas fascinați de decoruri, nu ne-am putut abține din a încerca să surprindem fiecare colțișor aranjat cu grijă din Chic Ville. Vă lăsăm o colecție de fotografii din lumea feerică și caldă în care am fi dorit să rămânem o viață întreagă.

Copilul rebel reciclează, reutilizează și se îmbracă retro

1 Comment / Articole / By Alice Constantinescu

Reuse e un copil rebel. Un copil rebel cu vise foarte mari și reale, nu superficiale.

Izabella, fondatoarea Reuse

Povestea Reuse a început în 2020, când s-au gândit să deschidă un magazin online. Un an mai târziu au reușit, însă, să deschidă primul magazin fizic în Alba, apoi s-au extins în Cluj și Odorhei. În prezent, în Cluj-Napoca Reuse are trei locații:

1. în Piața Flora, Mănăștur – Reuse Market
2. în Piața Mărăști – Reuse Cinema Mărăști
3. în centru, pe Iuliu Maniu – Reuse Urban

Cu dorința de a face ceva diferit, afacerea de familie Reuse a crescut, dar și-a păstrat misiunea neschimbată. Izabella precizează că „este o nevoie foarte mare de educare a oamenilor, a clienților.”

Știm că ar trebui să cumpărăm mai mult second-hand și așa… totuși nu facem nimic.

Izabella

Izabella spune că multă lume e încă pe principiul Hai că face altcineva, iar pe ea ar face-o liniștită să știe că magazinele Reuse funcționează singure, pentru că există mereu mult de lucru și multe probleme care pot apărea. Prin Reuse Urban, dar și prin celelalte magazine, își propune să participe la o mișcare de educare în principal a tinerilor. E important ca tinerii să vină în magazine și să vadă un exemplu concret de reciclare și de refolosire a hainelor. Își dorește să colaboreze cu cluburi și organizații care susțin sustenabilitatea prin acțiuni cu un efect real, ateliere sau activități cu copiii și tinerii, precum Earthrise, un Hub educațional ce încurajează sustenabilitatea.

Zilnic vin clienți să mă întrebe dacă cumpăr haine de la ei și din păcate nu prea ne permitem să mai luăm haine de la persoane fizice. Ei se gândesc că „hai ia-mi tu sacii ăștia de haine luate de la *branduri de fast fashion*” și să le plătesc sau să le dau în schimb haine vintage.

Izabella

Izabella nu vrea să încurajeze acest fel de comportament pentru că e de părere că odată ce au „scăpat” de sacii cu haine, oamenii se vor duce din nou la mall să cumpere mai mult. Or, așa nu se încurajează în niciun fel reciclarea.

Unde stilul vintage întâlnește hainele de brand și se împrietenesc

Reuse Urban e diferit de celelalte două locații pentru că hainele selectate și expuse sunt doar cele de foarte bună calitate, din materiale naturale, precum mătase, cașmir și multe produse vintage.

Aici clienții au alte gusturi și sunt foarte fericiți de când am deschis. Mulți ne-au spus că este o terapie doar să vii aici, nu neapărat să cumperi. Am vrut ca clienții să se simtă ca-ntr-o poveste. Le punem muzică, pot încerca rochii, paltoane, să fie ca într-un film vechi.

Izabella

Pentru cei de la Reuse Urban e foarte importantă crearea unei comunități și menținerea unei comunicări deschise cu toți clienții, pe care Izabella îi numește, cu drag, prieteni. Chiar și când e vorba de prețuri, dacă clienții insistă că un produs este prea scump, echipa Reuse analizează situația și dacă este cazul chiar scad din preț.

Nu mi-aș dori să fie un magazin scump, ci un magazin accesibil. Totuși, când e vorba de cașmir sau lână, nu poți să ceri doar 10 lei. Și noi găsim mai greu acele articole și trebuie să facem selecția dintre multe alte haine ca să găsim și lucruri bune.

Izabella

Ca în orice comunitate, lucrurile bune circulă din vorbă în vorbă. De aceea se pune accent pe cum se simt oamenii la magazin, pe a-i face să înțeleagă importanța reciclării și reutilizării hainelor zilnic, nu ocazional. Din om în om informația ajunge mai departe și comunitatea se mărește.

Intrând în magazin, în față sunt hainele retro, vintage, iar la dreapta sunt hainele de brand, oricine găsind cu ușurință ceva pe placul său. Izabella ne mărturisește că inițial nu voia să includă și haine de brand, dar s-a gândit că sunt doritori și că ar putea aduce o nouă categorie de oameni în comunitate. În centrul micului magazin cele două părți (vintage și brand) se întâlnesc și încurajează oamenii să aibă discuții, să se sfătuiască, să învețe despre acceptare și sustenabilitate până la urmă.

La Reuse Urban am stat de vorbă și cu Andreea, cea care lucrează zilnic în magazin și contribuie la crearea atmosferei, printr-o poveste cu clienții sau prin selecția de discuri de vinil cu muzică bună ce răsună din micul gramofon din magazin. Ea vede Reuse Urban drept un magazin de haine pentru toată lumea, unde chiar și cineva cu gusturi mai aparte poate găsi ceva pe placul său.

Nu suntem singurii care au observat că în lumea de azi, oamenii pun un accent deosebit pe imagine, pe modul de prezentare sau pe cât de plăcut este aspectul unui magazin, atât fizic, cât și în prezentarea sa în mediul online. Izabella menționează că, deși poate mai au de lucrat la calitatea „instagramabilă” a postărilor din online, ceea ce ține publicul aproape e calitatea reală a hainelor din magazin. Se bucură că oamenii au venit organic, fiecare individ aducându-și apoi grupul de prieteni și așa mai departe.

Din pasiune pentru haine și stiluri controversate

Îndrăgostindu-ne de atmosfera de la Reuse Urban, ne-am invitat câțiva prieteni la o sesiune de creat ținute cool. Simona, Cornelia, Andreea, Giulia, Georgiana, Ilia, Vlad sunt studenți în anul 2 la Publicitate, care au creat proiectul UnControversial. La prima vedere e o pagină de Instagram unde un grup de prieteni creează ținute controversate din hainele sau obiectele de prin jurul lor. Însă, dacă ajungi să îi cunoști, proiectul lor e mult mai mare de atât.

I-am chemat într-o zi la Reuse Urban și le-am dat provocarea să creeze cele mai controversate ținute cu haine din magazin. Rezultatul a fost neașteptat de fain, iar fiecare outfit a reflectat pasiunea lor pentru haine și creativitate cât cuprinde.

Povestea UnControversial a început – ca a noastră de altfel – de la o temă pentru facultate. Au pornit de la conceptul creării unui clip muzical controversat (Design a music video that is controversial) și au ales să se axeze pe fotografia publicitară de modă. Din tema dată au preluat „controversial” și au expus conceptul puțin diferit, transformându-l în „uncontroversial”.

Ne gândeam și la faptul că poate i-am putea face pe oameni să se simtă mai confortabil cu niște combinații mai dubioase, cu stiluri de modă care pot fi controversate pentru unii, dar pentru tine nu sunt. Cumva să promovăm că poți să te îmbraci cum vrei tu și să nu fie considerat controversat, ci să fii efectiv tu.

Echipa UnControversial

De unde atâtea haine cool?

Colectarea hainelor care ajung pe umerașele Reuse Urban a început din 2020. Izabella salvează de câțiva ani aceste haine de la alte magazine din România, din depozite. Deși nu e un proces ușor și e nevoie de oameni responsabili, cei de la Reuse sunt recunoscători pentru furnizorii de la care preiau marfa și o selectează cu atenție, păstrând hainele vintage și de brand pentru magazinul din centru. Tot procesul e unul circular, în sensul în care nimic nu este risipit. Chiar dacă sunt uneori haine care nu pot fi aduse în magazine, acestea sunt vândute la alte depozite unde sunt folosite la curățenie sau drept „ștergare”.

Deșeurile textile reprezintă o sursă majoră de poluare. Conform World Vision, se produc anual aproximativ 150 de miliarde de articole de îmbrăcăminte. Multe dintre acestea sunt purtate pentru o perioadă scurtă de timp, iar majoritatea hainelor uzate ajung incinerate sau în gropile de gunoi. În Europa, doar 15% dintre hainele purtate ajung să fie reciclate. Industria modei are un impact masiv asupra mediului, fiind responsabilă pentru 20% din apele uzate ale lumii, 10% din emisiile de carbon și mari cantități de deșeuri. Conform Programului Națiunilor Unite pentru Mediu, industria textilă a contribuit la poluarea oceanelor cu aproximativ 1,4 milioane de trilioane de particule de fibre de polimeri. Brandurile de fast fashion – cea mai importantă tendință globală din industria modei – au ajuns să lanseze colecții noi cu o frecvență lunară și chiar săptămânală. Acest fenomen a amplificat și mai mult poluarea generată de industria textilă, menționează hartarecilării.ro. În România sunt doar două fabrici care valorifică deșeurile textile. Din acestea, doar una preia haine – aproximativ 3 sute de tone pe an – și le transformă în energie termică. Cealaltă reciclează deșeuri textile industriale – 3 sute de tone pe lună – de la fabricile de confecții, de mobilă sau de accesorii auto.

Credem că e necesar să susținem astfel de inițiative și afaceri care încurajează sustenabilitatea și aduc la lumină frumusețea hainelor simple, bine făcute, dar elegante și cu stil. În magazinul Reuse Urban, pe lângă hainele salvate din depozite și aduse de la furnizori, se găsesc și câteva piese vestimentare create de Maria Crasuleac, fondatoarea brandului sustenabil Upcycled Appeal.

Upcycled Appeal - un brand local la Reuse Urban

Maria Crasuleac e fondatoarea brandului Upcycled Appeal și a ajuns să colaboreze cu Reuse Urban mulțumită unui prieten comun.

Prin această oportunitate susținem împreună promovarea unor valori precum sustenabilitatea și upcycling-ul, în care ne unim ideile și încurajăm publicul să adopte obiceiuri sănătoase atunci când vine vorba de cumpărături în materie de modă.

Maria Crasuleac

Pasionată de haine din copilărie, Maria și-a hrănit pasiunea în timpul facultății, când s-a documentat mai mult despre deșeurile care ne înconjoară. Brandul său a luat naștere din dorința de a contribui la reducerea deșeurilor generate de industria textilă, dar mai ales de trendul fast fashion.

În același timp, brandul nostru promovează individualitatea fiecărei persoane prin serii limitate sau prin produse custom – individualitate pierdută în milioanele de articole vestimentare de același fel create de către brandurile fast fashion. Pentru mine, un brand sustenabil trebuie să reflecte angajamentul său față de practici ecologice și sociale responsabile. Printre acestea se numără transparența în lanțul său de aprovizionare, reducerea impactului asupra mediului și sprijinul comunităților locale.

Maria

Maria își ia inspirația din nevoia de ajustare a fiecărui articol vestimentar, pe care încearcă să-l reintegreze în ciclul de utilizare: „Aceasta vine fie din defectele pe care le are produsul, fie din materialul din care este confecționat”. Fiecare produs reprezintă o provocare pentru creativitatea artistei. Însă nicio provocare nu este prea mare și niciun material prea neînsemnat în designurile sale.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de 𝙪𝙥𝙘𝙮𝙘𝙡𝙚𝙙 𝙖𝙥𝙥𝙚𝙖𝙡 (@upcycled.appeal)

Scopul brandului în aceasta perioada de dezvoltare este de a experimenta cu cât mai multe tipuri de materiale, de aceea nu pot spune ca avem un material preferat. În schimb, îmi place să îmi dezvolt propriile materiale, mai ales pe partea aceasta de reciclare, cum ar fi materialul din resturi textile sau cele făcute din plastic reciclat.

Maria

P.S.: Pentru pasionați și curioși, lăsăm mai jos un interviu cu Maria realizat de Știrile BZI în primăvara acestui an, unde creatoarea povestește mai pe larg despre moda sustenabilă:

Suflet, eleganță și stil la Muzeul de Artă – Partea II

2 Comments / Articole / By Alice Constantinescu

Așa cum v-am promis în articolul anterior, continuăm plimbarea prin Galeria de Stil cu poveștile a altor 6 designeri și antreprenori români talentați. Ce ne place nouă cel mai mult la povești e că pot fi citite oricând și oricum, așadar dacă nu ai început cu Partea I, nu-i nicio problemă. Bucură-te de artă în ce ordine vrea inima ta. Dar poate totuși arunci un ochi și peste celelalte povești. Atât cu vorbăria noastră, să lăsăm frumosul să vorbească de la sine.

Poartă în piept piersica din grădina mamei

Teodora ne roagă să nu îi fotografiem mâinile, spune că sunt „urâte” și că se simte rușinată. Dar noi nu vedem mâini urâte, ci chiar îi admiram inelele argintii și delicate. Ne plac mâinile care muncesc și se vede. Ne place pielea uscată de atâta migală și uneori înnegrită de procesul de modelare a argintului.

Absolventă a Universității de Arte și Design din Cluj-Napoca, secția Ceramică, Teodora Dragoș este bijutier și creează colecții inspirate de lucruri simple: cum cade lumina pe frunzele copacilor, sâmburele de piersică sau alte elemente din natură.

Pe timpul facultății Teodora a fost tipul studentului curios, care nu a ratat nicio oportunitate. Astfel, și-a luat un curs opțional de bijuterie și a descoperit o adevărată pasiune care a continuat cu elaborarea lucrării de licență pe acest subiect și construirea unui atelier propriu în pivnița casei. Se împlinesc 6 ani de când are atelierul și brandul personal, Teocelain, și creează cu atenție și drag fiecare piesă de bijuterie, jucându-se cu senzații și amintiri proprii, dar care pot fi privite drept trăiri colective.

Am încercat să o materializez (senzația când privești razele de lumină pe frunze, n.r.). Să expun jocul ăsta de lumini prin formele pe care le fac, prin finisaje, texturi, contraste de luciu cu zone mai mate, să pot reda cât mai fidel.

Teodora

O altă colecție, mai veche, e inspirată din piersicii din curtea bunicilor sau a părinților: „M-am gândit la nectarul ăla dulce, am preluat sâmburele de piersică și l-am tot compus”. Ne-am dat seama că de multe ori inspirația ne așteaptă molcom undeva. Se coace și așteaptă să o băgăm în seamă.

Nimic grav la pirogravură. Doar delicatețe.

Denisa Todea-Kardos a început să pirograveze în pandemie, cu ustensile „ceva mai rudimentare”, lucrând pe lemn din comerț. Ușor-ușor a realizat că își dorește să prelucreze ea lemnul. A avut ocazia să întâlnească un om talentat care a ajutat-o să învețe în atelier. Acum lucrează singură cu lemn masiv, vechi, recuperat de prin șuri, de prin curți.

Iau lemnul pe care lumea nu-l apreciază, cu imperfecțiuni. Eu vin și îi dau o nouă șansă la viață. Și îl înfrumusețez cu partea de pirogravură.

Denisa

Deși nu are studii în desen, Denisa caută elemente din natură, se inspiră din desene și reproduce imaginea. La început, trasa contururile cu creionul, dar acum încearcă să lucreze cât de mult poate direct cu aparatul de pirogravură.

Pe cât de multă forță și rigiditate exprimă o bucată de lemn abandonată în colțul unei curți, pe atât de multă delicatețe îi oferă imaginea unor flori de câmp gravată în lemn. Munca Denisei e ca o cronică vizuală a creșterii unui arbore și a salvării de la uitare. Prin elementele alese, care reprezintă tot părți ale naturii înconjurătoare, munca sa îi permite să dezvăluie secretele decadelor trecute și ciclurile de viață ale lemnului.

Bijuteria frumoasă nu trebuie să rupă buzunarul

Căutam o broșă cu care să-mi accesorizez ținutele. Și nu am găsit.

Adriana, fondatoarea brandului Mosselle

Râul Moselle străbate mai multe țări, iar numele franțuzesc i-a surâs Adrianei când a ales să-și înceapă afacerea în 2017, la care a adus o notă personală, dublând s-ul.

Adriana a lucrat în domeniul IT, dar a ales să se ocupe de propria afacere: Mosselle, un brand de bijuterii, care a intrat pe piață în 2017, cu o colecție de broșe. Bucurându-se de succes imediat, fondatoarea brandului a putut să-și extindă colecția și cu alte bijuterii. Adriana mărturisește că în crearea unei colecții se inspiră din trendurile perioadei sau de la casele mari de modă. În creații îmbină mai multe stiluri, lucrează cu oțel inoxidabil – simplu sau placat cu aur, perle naturale și sintetice, argint, cupru placat cu rodiu, cristale cubic zirconia.

„Suntem de părere că să fii fashion, să fii glam nu trebuie să-ți rupă buzunarul”, spune zâmbind.

Când n-ai timp, dar vrei să te îmbraci mai cu moț

Ca să fii eficient, trebuie să ai totul pregătit din timp. Și cine are timp dimineața să calce haine cu o mână în timp ce bea cafele cu celelalte 7?

KŪMOTZ

Un brand creat de trei femei puternice, Astrid Țîrlea (designer), Mădălina Stamp și sora sa, Ioana Grecu, KŪMOTZ dorește să sintetizeze tot ce înseamnă asumarea lipsei de timp și găsirea unor soluții elegante și sincere, creând haine pentru viața de toate zilele.

KŪMOTZ a început acum câțiva ani, când sora mea a rămas însărcinată și își dorea să poarte niște haine care să fie cool, dar și funcționale. Să le poată purta în sarcină.

Ioana

Cum cele mai bune idei se nasc din prietenii, împreună cu Astrid, prietena ei cea mai bună, Mădălina a transformat dorința de „hai Astrid, nu-mi faci niște haine?” într-un brand.

Ideea pe care au construit inițial întreg conceptul era să folosească motive românești, pe care le îmbinau cu influențe japoneze, în prima colecție. În ultimul an, au avut parte de un rebranding, iar în prezent se concentrează pe îmbrăcăminte unisex, pentru toată lumea.

Vorbind despre noile designuri, Ioana explică inspirația din spatele unor tricouri cu imprimeuri ce se aseamănă cu cercurile maronii lăsate pe masă de cănile arhipline cu cafea: „nimeni nu mai are timp în ziua de astăzi, toată lumea vrea să facă atât de multe mereu și că nu contează, că poți fi cool și cu pete de cafea pe tine”.

Din pasiune și respect pentru natură și pentru pielea ta

De profesie farmacistă, specialistă în dermofarmacie și cosmetologie, Anca Pop, fondatoarea brandului La Terre Cosmetics, a descoperit dorința de a crea ceva frumos în timp ce lucra într-o farmacie cu circuit închis.

Făcând asta zi de zi, am vrut să aduc ce făceam la un alt nivel, să-mi pun amprenta asupra unor produse cosmetice diferite față de cele convenționale. Atunci mi-am făcut propria linie de producție.

Anca Pop

Având propriul laborator, în Reghin, Anca Pop colaborează cu tehnologi și chimiști, o întreagă echipă care creează formule, cercetează și înțelege ce înseamnă un produs cosmetic. În produsele sale, sunt folosite ingrediente cu studii clinice și garantează rezultate vizibile după primele zile de aplicare. Ea precizează că ce fac produsele La Terre speciale sunt ingredientele și concentrațiile folosite. De aceea, reacțiile publicului sunt pozitive și clientele se întorc mereu la ea. Iar numele La Terre nu este ales la întâmplare, ci subliniază legătura cu natura pe care brandul o păstrează fără dar și poate.

Pasiunea a fost, pentru mine, cea care m-a făcut să ajung la nivelul acesta și toată satisfacția mea este atunci când persoanele care folosesc produsele mele vin cu feedback și mă încarcă.

Anca Pop

Culoare și artă mai presus de orice

Pasiunea pentru artă și pentru exprimare a unor emoții care caută să se facă înțelese pare că reunește designerii români care au participat anul acesta la Târgul de Crăciun organizat de Galeria de Stil. Patricia și Adrian Iliescu au creat brandul tessuto din dorința de a extinde arta creată de Adrian, pictor internațional, care utilizează explozia de culoare și jocul cu texturi pentru a realiza opere vii, ce dau privitorului o stare pozitivă.

Noi am povestit cu Patricia, care se ocupă de partea de management în proiectele artistice Tessuto și am aflat că piesele de îmbrăcăminte sunt unice, dar brandul nu se limitează doar la haine. Culorile dansează aritmic și se împrietenesc și pe diferite accesorii, precum genți sau portofele, dar și pe ceramică, vaze și ghivece.

Cum era o vorbă: timpul zboară când te distrezi… Și pentru noi timpul a zburat și ne-ar fi plăcut să mai stăm de povești o viață, cu toți designerii talentați de la expoziție. Mai lăsăm, însă, puțină artă și pentru altă dată.

P.S.: Următorul eveniment Galeria de Stil are loc în perioada 24-26 mai 2024. Poate ne vedem la o poveste!

P.P.S.: Ești designer în Cluj și faci lucruri frumoase? Scrie-ne și hai să ne întâlnim!